Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serghie s-a născut în cetatea Rostovului, din părinţi binecredincioşi, pe nume Chiril şi Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa încă din pîntecele mamei sale, căci, intrând oarecând mama lui după obiceiul său în Biserică, la Sfânta Liturghie, şi având în pântece pe acest prunc, când au vrut să înceapă a citi Sf. Evanghelie pruncul a glăsuit, încât au auzit toţi cei ce erau aproape de maica sa. De-asemenea, în vremea cântării heruvicului, a doua oară a strigat pruncul. Şi când preotul a glăsuit „Sfintele sfinţilor”, a treia oară s-a auzit, glasul pruncului din pântecele mamei. Din aceasta au, înţeles toţi că o să se arate mare luminător lumii şi slujitor Sfintei Treimi. Căci, precum Sfântul Ioan Botezătorul a săltat cu bucurie în pântece înaintea Maicii Domnului, aşa şi acesta a săltat înaintea Domnului în sfânta biserică. Deci s-a cuprins de frică şi de spaimă mama lui de minunea aceea, şi toţi cei ce auziseră se mirau foarte. Iar după acestea s-au împlinit zilele naşterii şi a născut fiu şi i-a pus numele Vartolomeu. Şi, de când s-a născut, nu sugea Miercurea şi Vinerea niciodată şi nici altceva nu gusta. Iar aceasta era începătura a înfrânării şi a postirii lui celei mari, pe care mai pe urmă a arătat-o în vârsta cea desăvârşită. Iar fiind de şapte ani a fost dat la învăţătura cărţii, dar nu învăţa lesne, căci era zăbavnic la minte. Şi cu multă silinţă îl învăţa pe el dascălul, însă cu greu sporea ceva. Aceasta era însă după rânduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfânt, iar nu de la oameni, să se dea copilului înţelegerea cărţii.
Într-o zi umblând singur printr-o dumbrava – căci iubea din tinereţe liniştea şi de multe ori se preumbla singur prin locuri liniştite – a găsit un călugăr, sau mai curând un înger în chip călugăresc, trimis de Dumnezeu, stând acolo şi făcând rugăciuni. Iar el, apropiindu-se, a aşteptat sfârşitul rugăciunii, şi apoi i-a făcut închinăciune. Iar călugărul l-a întrebat: „Ce-ţi trebuie, fiule?” A răspuns copilul, zicând: „M-au dat, părinte, să învăţ carte şi nu pot să înţeleg nimic; din cele ce-mi spune dascălul meu, de care lucru tare mă necăjesc şi nu ştiu ce să fac. Mă rog sfinţiei tale, roagă-te Lui Dumnezeu pentru mine ca să mă înţelepţească cu sfintele tale rugăciuni”. Iar călugărul, făcând rugăciune, l-a binecuvântat, zicându-i: „Iată, de acum, fiule, îţi dăruieşte Dumnezeu să înţelegi cele ce-ţi trebuie, încât să poţi şi pe alţii să-i ajuţi!”
Din vremea aceea fericitul copil, precum pământul adăpat din destul de ploaie se face roditor, luând binecuvântare de la sfântul acela călugăr – mai bine zis de la înger – s-a făcut lesnicios spre învăţătura a toată înţelepciunea cărţii fără de osteneală. Pentru că, Dumnezeu i-a deschis lui mintea să înţeleagă scripturile”.
Şi creştea copilul cu anii, cu înţelegerea şi cu faptele bune, căci iubea postul şi înfrânarea, fugea de jucăriile cele obişnuite copilăreşti; iar la citirea dumnezeieştilor cărţi şezând, învăţa acea înţelepciune, a cărei începătură este frica Domnului. Şi aşa, din treapta în treapta mergând, creştea spre bărbăţia cea desăvârşită.
După aceasta, părinţii lui s-au mutat din cetatea Rostovului la locul ce se chema Radonej, nu pentru că era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru că Dumnezeu aşa a binevoit, ca la acel loc să proslăvească pe plăcutul său, despre care ne este nouă acum cuvântul. Drept aceea, mutându-se acolo părinţii fericitului, nu după multă vreme s-au mutat şi din viaţa aceasta la locurile cele luminoase şi răcoroase, lăsându-şi toată averea moştenitorului lor, Vartolomeu. Iar el se gândea întru sine la moartea părinţilor săi, zicând: „Şi eu sunt muritor, şi cu adevărat voi muri şi eu ca şi părinţii mei”. Deci binecunoscătorul copil, socotind viaţa aceasta scurtă, a împărţit averea ce rămăsese după părinţi, nelăsându-şi lui nimic spre hrana cea de nevoie, căci nădăjduia spre Dumnezeu Cel ce dă hrană celor flămânzi.
Apoi s-a dus în pustie şi, făcându-şi o chiliuţă, petrecea acolo nevoindu-se şi rugându-se Lui Dumnezeu neincetat. Iar după o vreme a venit la dânsul un sfinţit călugăr, anume Mitrofan, de către care fericitul Vartolomeu s-a tuns în călugărească rânduială, având de la naşterea sa douazeci şi trei de ani, şi l-a chemat din călugărie cu numele de Serghie. Deci a petrecut acel sfânt călugăr cu Serghie puţine zile şi după aceasta i-a zis lui: „Eu, fiule, mă duc în calea mea, iar pe tine te dau în mâinile Lui Dumnezeu”. Şi a proorocit, zicând: „Va face Dumnezeu la locul acesta o mănăstire mare şi preamărită”. Şi făcând rugăciune s-a dus.
Iar Sfântul Serghie a rămas la locul acela şi se ostenea, zdrobindu-şi trupul sau cu privegherea, cu postul şi cu multe feluri de osteneli, în vreme de iarnă, crăpând pământul de ger, el răbda într-o haina, ca unul fără de trup arătându-se. Iar diavolii, nesuferind nevoinţele lui, se sârguiau să-l alunge de la locul acela, închipuindu-se uneori în fiare, alteori în şerpi, înfricoşând pe sfântul şi repezindu-se la dânsul cu sălbăticie. Iar el, cu rugăciunea, precum cu o armă, îi alunga pe ei şi înfierbântările lor le rupea ca păianjenul, prin vitejia sufletului. Odată, într-o noapte, a năpădit aievea o tabără drăcească asupra lui, ca o oaste oarecare şi cu mânie mare striga: „Ieşi din locul acesta, ieşi, să mori ca un rău!”
Şi acestea zicându-le, o văpaie mare ieşea din gurile lor. Iar el, cu rugăciunea înarmându-se, îndată a alungat tabăra drăcească şi fără de temere a rămas, cântând şi lăudând pe Dumnezeu. Acestea făcându-se aşa, a început a străbate pretutindeni slava despre dânsul şi se adunau la el mulţi din cetăţile şi ţinuturile dimprejur pentru folos sufletesc. Alţii voiau să locuiască împreună cu dânsul şi să fie povăţuiţi de el la calea mântuirii; iar el cu dragoste-i primea pe cei ce veneau. Şi a zidit mai întâi o biserică mica, din porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfinţit în numele Preasfintei Treimi, apoi şi mănăstire cinstită a ridicat, care este şi astăzi cu darul lui Hristos.
Deci, rugat fiind de fraţi, a luat preoţia, prin hirotonire de către episcopul Atanasie, şi păştea binecuvântătoarea turmă cea încredinţată lui, povăţuind-o la păşunea cea duhovnicească, iar pe lupii cei rau gânditori îi alunga cu rugăciunea.
Dar după puţină vreme iar se sculară diavolii, nesuferind a fi alungaţi de sfântul. Şi, închipuindu-se în şerpi, au intrat în chilia lui, încât era chilia plină de şerpi. Iar sfântul, degrabă s-a întors la rugăciune şi îndată diavolii cu nălucirile lor s-au stins ca fumul. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, încât nici nu îndrăzneau a se mai apropia de dânsul. Iar ducându-se vestea despre dânsul pretutindeni şi mulţi din părţile dimprejur adunându-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, care s-a dat pe sine în supunere sfântului şi multă avere aducând a dat-o în mâinile lui, ca să zidească o biserică mai mare.
Şi ajutând Dumnezeu, Cuv. Serghie degrab a ridicat, cu acea avere, o biserica mai mare şi mănăstirea a lărgit-o şi vieţuia îngereşte, ca în cer, cu ceata fraţilor săi, ziua şi noaptea lăudând pe Dumnezeu. Deci s-a întâmplat oarecând în mănăstirea lui a fi lipsă de hrană şi erau fraţii în mâhnire mare, petrecând flămânzi fără de hrană trei zile. Iar rânduiala cuviosului era ca să nu iasă călugării din mănăstire să ceara la mireni pâine, ci să-şi pună nădejdea spre Dumnezeu Cel ce hrăneşte toată suflarea, şi de la Acela cu credinţă sa-şi ceară cele trebuincioase.
În timpul acela nu era viaţa de obşte în mănăstirea cuviosului. Deci fraţii fiind strâmtoraţi de foamete, au început a cârti împotriva sfântului, zicând: „Până când ne opreşti pe noi a merge la lume şi a cere cele de trebuinţă? Vom mai răbda încă această noapte, iar dimineaţa vom ieşi din locul acesta, ca să nu murim de foame”. Iar sfântul îi mângâia pe ei, spunându-le din vieţile sfinţilor părinţi, cum au răbdat multe necazuri, foame şi sete şi lipsă de îmbrăcăminte pentru Domnul şi le grăia lor cuvintele lui Hristos: „Căutaţi la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl Ceresc le hrăneşte pe ele. Şi dacă hrăneşte păsările, oare pe noi nu poate să ne hrănească? Iată acum este vremea răbdării, iar noi ne-am arătat nerăbdători, nevrând a suferi puţină vreme ispita ce ni s-a întâmplat, pe care de am fi primit-o cu mulţumire, mare folos ni s-ar fi socotit nouă, căci fără de lămurire aurul nu se săvârşeşte!” Şi a proorocit, zicând: „Acum puţină vreme ni s-a întâmplat lipsa, iar dimineaţă va fi îndestulare de toate bunătăţile.”
Şi s-a împlinit proorocirea sfântului, căci a doua zi s-au adus în mănăstire mulţime de pâini proaspete şi peşte mult şi alte feluri de bucate de curând gătite, de la un om neştiut, care le zicea: „Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie şi fraţilor celor ce locuiesc cu dânsul?” Deci rugau fraţii pe aceia ce le aduseseră, ca să mănânce cu dânşii bucate, iar ei n-au vrut, spunând ca li s-a poruncit ca degrabă să se întoarcă şi, grăbindu-se, au ieşit din mănăstire. Apoi fraţii văzând mulţimea de bucate, au înţeles că o cercetare cerească este, şi făcură ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu.
Deci au fost acele bucate pentru multe zile fraţilor, şi le-a zis cuviosul: „Vedeţi, fraţilor, şi vă minunaţi ce fel de răsplătire dă Dumnezeu răbdării, pentru că nu va uita pe săracii Săi pană în sfârşit. Niciodată nu va trece cu vederea locul acesta sfânt şi pe robii Săi cei ce locuiesc într-însul şi îi slujesc Lui ziua şi noaptea.”
Încă se cade a pomeni şi aceasta: „La începutul venirii sale în pustie, Cuviosul părinte Serghie s-a sălăşluit la un loc fără de apă şi aceasta spre adăugarea ostenelii; ca, de departe aducând apa, să-şi ostenească trupul său mai mult. Iar când, cu voia lui Dumnezeu, s-au înmulţit fraţii şi mănăstirea s-a aşezat, era nevoie mare pentru apă, căci se aducea de departe cu multă osteneala. Şi pentru acea pricină cârteau unii împotriva sfântului, zicând: „Pentru ce cu rea chibzuire ai întemeiat mănăstirea pe acest loc şi s-au fâcut atâtea zidiri, nefiind apă aproape?” Iar sfântul le răspundea: „Eu, fraţilor, singur am vrut să mă liniştesc în locul acesta, dar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atâtea clădiri să fie ridicate, apoi puternic este ca să dea şi apă nelipsită, numai să nu slăbiţi de la datorie, ci rugaţi-vă cu credinţă. Pentru că dacă poporului celui neplecat i-a izvorât apa din piatră în pustie, cu atât mai mult nu vă va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiţi Lui!” Iar odată, luând în taină pe un frate cu sine, s-a pogorât în valea de sub mănăstire şi în valea aceea nu era apă curgătoare mai înainte, precum spuneau oamenii bătrâni. Deci sfântul, aflând într-o groapă puţină apă strânsă din ploaie, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul. Şi îndată s-a arătat un izvor mare, care şi până astăzi este văzut de toţi; şi se scoate dintr-însul apă pentru toată trebuinţa mănăstirească, şi multe tămăduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credinţa. Şi făcea Cuviosul Serghie şi alte feluri de minuni. Pentru că atâta putere făcătoare de minuni luase de la Dumnezeu, încât a înviat şi un mort. Un om credincios din hotarele locaşului lui, având un fiu, singurul născut, cuprins de boală, l-a dus la cuviosul spre a-l tămădui. Dar copilul, slăbind de boală, a murit. Şi se tânguia tatăl lui după el nemângâiat. Deci, văzând Cuv. Serghie tânguirea omului aceluia, i se făcu mila de el şi, făcând rugăciune, a înviat copilul şi l-a dat viu tatălui lui. Şi s-a întors omul bucuros cu fiul viu şi sănătos la casa sa. Încă veneau la dânsul şi cei cuprinşi de duhuri necurate şi, înainte de a ajunge ei la sfântul, fugeau dintr-înşii necuratele duhuri. Şi cei leproşi se curăţeau şi orbii vedeau şi, în scurt a zice, toţi cei cuprinşi de felurite neputinţe şi care mergeau la sfântul, cu credinţă, primeau nu numai sănătate trupului, ci şi folos sufletului, şi se întorceau cu îndoita tămăduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit şi slăvit de toţi Cuviosul Serghie şi mulţi, dorind a vedea cinstita lui faţă şi a se îndulci de vorba lui cea dulce, se adunau la dânsul din nenumărate cetăţi şi ţinuturi. Iar mulţi din călugări, lăsându-şi mănăstirile lor, veneau la dânsul, dorind să vieţuiască şi să fie povăţuiţi de el. Domnii, boierii şi oamenii de rând alergau cu sârguinţă la acest fericit părinte, căci toţi îl aveau în mare cinste, ca pe unul din părinţii cei de demult, au ca pe unul din prooroci.
Un ţăran oarecare, lucrător de pământ, din locuri îndepărtate, auzind de Sfântul Serghie a vrut să-l vadă. Mergând în mănăstirea cuviosului, întreba de dânsul. Se întâmplase însă că atunci cuviosul era în grădină şi săpă, pământul. Spunându-i-se aceasta acelui om, el a mers acolo, şi văzând pe sfântul în haină proastă, ruptă şi mult cârpită, săpând pământul, i se părea că cei ce i-au spus au glumit, pentru că nădăjduia să-l vadă pe sfânt în mare slavă. Întorcându-se în mănăstire, iar a întrebat, zicând: „Unde este Sfântul Serghie? Arătaţi-mi, căci am venit de departe ca să-l văd!” Iar ei i-au zis:
„Cu adevărat acela este pe care l-ai văzut.” După aceea, ieşind sfântul din grădina, l-a văzut ţăranul şi, îngreţoşându-se de el, şi-a întors fata şi nu voia nici să caute la fericitul. Şi se defăima în sinea lui, zicând: „O, câtă osteneală am suferit în deşert! Eu am venit să văd un prooroc mare, de care auzeam, şi nădăjduiam să-l văd în mare cinste şi iată acum văd un sărac şi necinstit stareţ.”
Deci sfântul, înţelegându-i gândurile lui, era foarte mulţumit, căci, precum mândrul de laudă şi de cinste se bucura, aşa se bucura cel smerit cu gândul de necinstire şi de defăimare. Şi luând pe ţăranul acela la sine, i-a pus masa şi l-a ospătat cu dragoste. După aceasta i-a zis: „Să nu te mâhneşti, omule, că pe acela pe care doreşti să-l vezi, degrab îl vei vedea.”
Iar când sfântul grăia acestea, iată un vestitor a venit, spunându-i de venirea unui domn mare în mănăstire. Şi sculându-se, sfântul a ieşit în întâmpinarea acelui domn, care venea cu mulţime de slugi. Şi văzând acel domn pe sfântul sârguindu-se, a alergat la dânsul şi, apucând înainte cu închinăciune până la pământ, a luat binecuvântare de la cuviosul, iar el, binecuvântându-l, l-a dus în mănăstire cu cinstea ce i se cădea. Şi mergând amândoi împreună, stareţul şi domnul vorbeau, iar ceilalţi toţi mergeau înainte. Iar ţăranul acela a fost împins undeva departe de slugile ce mergeau înainte, şi pe stareţul de care se îngreţoşa uitându-se la dânsul de departe, dorea să-l vadă, dar nu putea. Deci a întrebat în taină pe unul din cei ce mergeau înainte zicându-i: „Cine este, stăpâne, stareţul cel ce şade cu voievodul?” Şi i-a spus lui acela că este Sfântul Serghie. Apoi a început ţăranul a se necăji şi a se ocărî pe sine, zicând: „O, Doamne, căt m-ai orbit şi n-am crezut celor ce-mi arătau pe sfântul părinte şi nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru ţăran şi prost. Cum mă voi arăta feţei sfântului, cuprins fiind de ruşine?”
După ce a plecat voievodul din mănăstire, ţăranul a alergat la cuviosul şi, ruşinându-se a privi la faţa lui, i-a căzut la picioare, cerându-i iertare, căci din neştiinţă a greşit. Sfântul l-a mângâiat cu dragoste, zicându-i: „Să nu te mâhneşti, fiule! Pentru că tu singur ai socotit adevărul despre mine, zicându-mi ca sunt nimic, iar toţi ceilalţi s-au amăgit, parându-le ca sunt mare”. De aici s-a arătat aievea în câtă smerenie era Cuviosul părinte Serghie, căci pe lucrătorul de pământ, ce se îngreţoşa de el, l-a iubit mai mult decât cinstea ce i se făcea de voievod.
Oarecând, într-o seară târziu, stând fericitul după obiceiul său la citirea rugăciunilor şi rugându-se cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru ucenicii săi, a auzit un glas, zicându-i: „Serghie!”
Iar el, mirându-se de neobişnuita chemare noaptea târziu, a făcut rugăciune şi a deschis fereastra chiliei, vrând să vadă cine l-a chemat. Şi iata a văzut o lumina mare din cer strălucind, încat s-a luminat noaptea aceea mai mult decât o zi luminoasă, apoi a venit la dânsul a doua oară glasul, zicând: Serghie, te rogi pentru fiii tăi şi rugăciunea ta este primită. Căută şi vezi numărul călugărilor celor adunaţi în numele Sfintei Treimi la păstoria ta”. Şi căutând, sfântul a văzut mulţime multă de pasări preafrumoase, nu numai în mănăstire, ci şi împrejurul mănăstirii, şezând şi cântând cântări îngereşti cu nespusă dulceaţă. Şi iar se auzea glasul, zicându-i: „În ce chip ai văzut pasările acestea, aşa se va înmulţi turma ucenicilor tăi, şi după tine nu se va împuţina, şi aşa cu minune şi în multe feluri vor fi împodobiţi cu bunătăţile lor, cei ce vor urma paşilor tăi”. Iar sfântul, văzând, se mira de acea minunată vedenie. Şi vrând să aibă părtaş şi martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, căci era aproape, iar Simeon, mirându-se de neobişnuita chemare a stareţului, a alergat degrab la dânsul, dar nu s-a învrednicit să vadă toată vedenia ci numai o parte a văzut din lumina aceea cerească. Însă sfântul i-a spus lui toate cele ce a văzut şi s-au bucurat amândoi împreună, proslăvind pe Dumnezeu.
După aceasta, într-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimişi la sfântul de Preasfinţitul Patriarh Filotei, şi i-au adus lui de la patriarh binecuvântare şi daruri: „o cruce, un paraman, o schimă şi o scrisoare care avea în sine scris aşa: „Cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului şi a toată lumea patriarh, Domnul Filotei, celui întru Sfântul Duh fiu şi împreună slujitor al smereniei noastre, Serghie, dar şi pace şi a noastră binecuvântare să fie cu voi! Am auzit de viaţa voastră cea după Dumnezeu foarte îmbunătăţită şi am lăudat şi am preamărit pe Dumnezeu. Însă o rânduială încă vă mai trebuie, căci n-aţi câştigat încă viaţa cea de obşte. Căci ştii, cuvioase, că şi singur Sf. Prooroc şi împărat David, cel ce pe toate le-a cercetat cu înţelegere, nimic alt n-a putut să laude, fără numai a locui fraţii împreună. Iar după acela şi noi sfat bun vă dăm, ca să alcătuiţi viaţa de obşte, şi mila lui Dumnezeu şi binecuvântarea noastră să fie cu voi”. Aceasta scrisoare a patriarhului luând-o cuviosul, a mers la Preasfinţitul Alexie, fericitul mitropolit a toată Rusia şi, arătându-i scrisoarea, îl întrebă, zicându-i: „Tu, preasfinţite stăpâne, cum porunceşti?” Iar mitropolitul a răspuns stareţului, zicând: „De vreme ce te-ai învrednicit de atâtea bunătăţi, cuvioase, preamărind Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe El, încât şi în ţările cele depărtate a ajuns auzul numelui şi al vieţii tale, iar marele patriarh a toată lumea te sfătuieşte spre folos, apoi şi noi la aceeaşi te sfătuim şi lăudăm o aşa rânduială”. Deci din vremea aceea Cuviosul Serghie a aşezat viaţa de obşte în locaşul său, poruncind să se păzească statornic rânduielile vieţii de obşte: „nimic să nu câştige cineva pentru sine, nici să numească ceva al sau, ci toate de obşte să le aibă, după poruncile sfinţilor părinţi. Iar după aşezarea vieţii de obşte a vrut să fugă de mărirea omenească şi să slujească lui Dumnezeu în loc neştiut, sălăşluindu-se în linişte, la singurătate.
Deci, găsind o vreme cu înlesnire, a ieşit în taină din mănăstirea sa, neştiind nimeni, şi a plecat în pustie. Iar mergând ca la patruzeci de stadii, a aflat un loc bineplăcut lui, aproape de râul ce se numeşte Carjaci, şi, acolo sălăşluindu-se, vieţuia. Apoi fraţii, văzându-se părăsiţi de părintele lor, erau în mare necaz şi tulburare, ca oile fără de păstor, şi cu dinadinsul îl căutau pretutindeni. După câtăva vreme, au aflat fraţii locul şi, mergând, rugau pe sfântul cu lacrimi să se întoarcă în mănăstire. Dar el nu voia, iubind mai mult liniştea şi singurătatea. Din această pricină, mulţi din ucenicii lui, lăsând lavra, s-au aşezat cu dânsul în pustia aceea şi după o vreme oarecare au ridicat mănăstire şi biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar fraţii din lavra cea mare, neputând a vieţui fără de părintele lor şi neizbutind a-l îndupleca ca să se întoarcă la dânşii, au mers la Preasfinţitul Mitropolit Alexie, rugându-l să trimită el la cuviosul, poruncindu-i să se întoarca la locul lui cel dintâi. Deci fericitul Alexie a trimis doi arhimandriţi, rugându-l să asculte şi să mângâie pe fraţii săi prin întoarcerea sa la dânşii, ca nu cumva fiind fără de dânsul să se supere şi, risipindu-se, locul sfânt să se pustiască. Apoi Cuv. Serghie, trebuind să asculte de arhiereu, s-a intors în lavra la petrecerea sa cea dintâi, unde s-au mângâiat fraţii foarte mult de venirea lui.
Episcopul Permului, Sfântul Ştefan, având mare dragoste către cuviosul, mergea oarecând pe cale, de la episcopia să catre cetatea Moscovei, care este de la mănăstirea lui Serghie ca la cinci stadii. Grăbindu-se spre cetate, s-a gândit să nu meargă atunci la mănăstirea sfântului, ci să vadă pe cuviosul când se va întoarce către casă. Şi când era el în dreptul mănăstirii, s-a sculat din căruţa sa şi, citind „Cuvine-se cu adevărat să te fericim” şi făcând obişnuita rugăciune, s-a închinat fiind cu faţa spre mănăstirea Cuviosului Serghie, zicând aşa: „Pace ţie, duhovnicescule frate!”
Şi s-a întâmplat ca atunci fericitul Serghie mânca la masă. Şi înţelegând cu duhul închinăciunea episcopului, s-a sculat numaidecât de la masă şi, stând puţin şi rugăciune făcând, s-a închinat asemenea episcopului celui ce se afla, care vieţuind încă în trup, se învrednicea cu cei fără de trupuri, căci, slujind el Sf. Liturghie, îngerul Domnului slujea cu el, precum mărturiseau ucenicii lui, Isachie tăcutul şi Macarie, bărbaţi vrednici de credinţă şi desăvârşiţi în fapte bune, care într-adevăr au văzut pe îngerul lui Dumnezeu slujind cu Cuv. Serghie în altar şi s-au spăimântat văzând podoaba lui negrăită: După acestea, fericitul mitropolit Alexie, slăbind de bătrâneţe şi văzând că se apropie de sfârşit, a chemat la sine pe Cuviosul Serghie şi, luând crucea sa cea arhierească, pe care o purta la piept, împodobită cu aur şi cu pietre scumpe, o dădu cuviosului. Iar el, închinându-se cu smerenie, i-a zis: „Iartă-mă, stăpâne, căci din tinereţe n-am fost purtător de aur, iar la bătrâneţe mai mult decât atunci vreau ca să petrec în sărăcie”. Iar arhiereul i-a zis: „Ştiu, iubite, că acestea le-ai isprăvit, dar să faci ascultare şi să primeşti de la noi binecuvântarea ce ţi se dă”. Şi aşa a pus cu mâinile sale crucea pe pieptul sfântului, ca o logodire, apoi a început a grăi: „Sa ştii, fericite, pentru ce te-am chemat şi ce vreau să rânduiesc pentru tine. Iată eu am ţinut Mitropolia Rusiei, Dumnezeu încredinţându-mi-o cât a vrut El. Iar acum mă văd apropiat de sfârşit, numai nu ştiu ziua sfârşitului meu, şi doresc, în viaţă fiind să găsesc un bărbat ce ar putea să pască turma lui Hristos după mine. Şi nu aflu altul aşa după cum doresc eu, decât numai pe tine. Încă ştii cu încredinţare ca şi marii stăpânitori, domni şi toţi oamenii laici şi duhovniceşti, până la cel de pe urmă, pe tine te vor iubi, şi nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce eşti vrednic. Deci acum, preacuvioase, primeşte rânduiala episcopiei. Iar după ieşirea mea din trup vei lua scaunul meu”.
Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mâhnit foarte, căci se socotea pe sine a fi nevrednic de o rânduiala ca aceea. Şi a răspuns către arhiereu: „Iartă-mă, stăpâne sfinte, dar pui pe mine sarcina mai presus de puterea mea, şi aceasta nu se poate întâmpla niciodată. Cine sunt eu, păcătosul şi mai smeritul decât toţi oamenii, ca să îndrăznesc a mă atinge de o rânduială ca aceasta?” Apoi fericitul Alexie a zis multe cuvinte către Sfântul din dumnezeieştile Scripturi, ca să-l înduplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urmă i-a răspuns: „Stăpâne sfinte, de nu vei vrea să alungi smerenia mea din hotarele acestea şi de la auzul tău, apoi să nu mai adaugi a grăi despre aceasta către mine, nici pe altcineva să-l laşi să mă supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea să afle întru mine vrere la aceasta”. Iar arhiereul, văzând pe sfântul neplecat, a încetat a-i grăi lui despre urmarea la scaunul episcopal, temându-se ca nu cumva, supărându-se cuviosul, să se duca în cele mai depărtate părţi şi pustietăţi şi să lipsească Moscova de un luminător ca acesta. Şi mângâindu-l cu cuvinte duhovniceşti, i-a dat voie să plece cu pace la mănăstire. Iar nu după multă vreme, cel între sfinţi Alexie mitropolitul s-a dus din viaţa, şi fericitul Serghie era silit prin rugăminte de domnii cei mari stăpânitori şi de mulţimea pravoslavnicilor să primească scaunul Mitropoliei Rusiei, dar sfântul a rămas neînduplecat şi tare ca un diamant.
Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a îndrăznit mai înainte de sfinţire a se îmbrăca în veşminte arhiereşti şi a-şi pune camilafca alba. Încă începuse şi asupra Sfântului Serghie şi a locaşului lui a se înarma. I se părea că Serghie îi taie îndrăzneala, căutându-şi pentru sine Mitropolia. Iar fericitul, auzind ca Mihail se lauda împotriva lui, a zis către ucenicii săi: „Mihail, lăudându-se împotriva locaşului acestuia, împotriva smereniei noastre, nu va câstiga ceea ce doreşte şi, de vreme ce este biruit de mândrie, nici cetatea împărăţească nu va vedea”. Şi s-a împlinit proorocia sfântului, căci, calatorind Mihail în corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a căzut în boala trupească şi s-a sfârşit. Iar pe scaun a fost ridicat Ciprian.
În acei ani, prin voinţa lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre a fost năvălirea necuratului Mamae, împăratul tătăresc, asupra pământului Rusiei. De acest lucru marele domn Dimitrie întristându-se, Sfântul Serghie l-a înarmat cu rugăciunea şi i-a proorocit biruinţa, zicând: „Să ieşi împotriva barbarilor, lepădându-ţi toata îndoiala, şi, Dumnezeu ajutându-ţi, vei birui pe vrajmaşii tăi şi te vei întoarce sănătos la scaunul tău”. Deci marele domn, nădăjduind spre ajutorul lui Dumnezeu şi rugăciunile sfântului, a mers, făcând război cu tătarii, şi i-a biruit pe ei, astfel că abia cu puţini tovarăşi a scăpat Mamae. Iar cuviosul, fiind înaintevăzator, vedea cele de departe ca pe cele de aproape şi când era război între creştini şi între tătari, stând cu fraţii la rugăciune în mănăstirea sa spunea ca în acea vreme marele, domn Dimitrie a biruit pe tătari. Mai spunea apoi şi care anume din ostaşii creştini au fost ucişi în război şi aducea jertfe lui Dumnezeu pentru dânşii, pentru că toate i se descopereau lui de la Domnul. Iar cneazul, întorcându-se izbânditor de la război, a mers în mănăstire la cuviosul, mulţumind mult sfântului că i-a ajutat cu rugăciunile sale către Dumnezeu.
Stând oarecând fericitul părinte noaptea la obişnuita sa pravilă înaintea icoanei Preacuratei Maici a lui Dumnezeu şi adeseori privind la icoană, zicea: „Preacurată, Maica Hristosului meu, apărătoare şi tare ajutătoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare nouă nevrednicilor, pururea rugându-te Fiului tău şi Dumnezeului nostru, ca să caute spre locul acesta sfânt, care este întemeiat spre lauda şi cinstea sfântului Lui nume, în veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai câştigat multă îndrăzneală către Dânsul, înainte-rugătoare te punem noi, robii tăi, căci tu eşti tuturor nădejde de mântuire şi adăpostire”. Aşa se ruga, şi canonul cel de mulţumire, adică Acatistul Preacuratei, cântându-l, a şezut puţin să se odihnească. Iar ucenicului sau, Mihail, i-a zis: „Fiule, trezeşte-te şi priveghează, de vreme ce cercetare minunată şi înfricoşătoare o să ne fie noua în ceasul acesta”.
Acestea grăindu-le, îndată se auzi un glas, zicând: „Iată, vine Preacurata!” Iar sfântul, auzindu-l, a ieşit degrab din chilie în tindă, şi iată o lumină mare, mai mult decât Soarele strălucind, a luminat pe sfântul, şi îndată a văzut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru şi Ioan, strălucind într-o negrăită lumină. Când a văzut-o, sfântul a căzut cu faţa la pământ, neputând suferi raza aceea strălucitoare. Iar Preacurata s-a atins de sfântul cu mâinile sale, zicându-i: „Nu te spăimânta, alesul Meu! Iată am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi şi pentru locaşul tău să nu te mai mâhneşti, că de acum înainte vei fi îndestulat cu de toate, nu numai până ce vei fi în viaţa aceasta, ci şi după ducerea ta către Domnul, nedepărtată voi fi de locaşul tău, cele trebuitoare dându-i nelipsit, păzindu-l şi acoperindu-l”.
Acestea zicând, s-a făcut nevăzută. Iar sfântul, ca într-o uimire a minţii, era cuprins de frică şi de cutremur mare şi, venindu-şi în sine după puţin, a aflat pe ucenicul său zăcând de frica, ca mort, si l-a ridicat. Iar el a început a se arunca la picioarele stareţului, zicând: „Spune-mi, părinte, pentru Domnul, ce era aceasta minunată vedenie de vreme ce duhul meu numai puţin de nu s-a despărţit de trupeasca-mi legătura, pentru vedenia cea strălucită?” Iar sfântul se bucura cu sufletul şi faţa lui strălucea de acea negrăită bucurie, neputând să grăiască altceva nimic, fără numai atât: „Aşteaptă, fiule, fiindcă duhul meu tremură în mine de acea minunată vedenie”. Şi se afla tăcând şi mirându-se. Apoi, după puţin timp, a zis ucenicului sau: „Fiule, cheamă la mine pe Isaac şi pe Simon”. Şi venind ei, le-a spus toate pe rând, cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu apostolii şi ce i-a zis lui. Acestea auzindu-le ei, se umplură de bucurie şi de veselie şi toţi împreuna au cântat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfântul a petrecut toată noaptea aceea fără somn, socotind cu mintea pentru milostiva cercetare a Stăpânei celei Preacurate.
Slujind oarecând cuviosul dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui, Simeon, de care am pomenit înainte, fiind desăvârşit cu viaţa, era atunci eclesiarh. Acela a văzut foc umblând pe jertfelnic, înconjurând altarul şi pe Serghie când slujea. Şi stătea sfântul în foc de la cap până la picioare. Iar sosind vremea împărtăşirii, s-a luat focul acela dumnezeiesc şi, învăluindu-se ca o pânză curată, a intrat în sfântul potir, şi cu acela s-a împărtăşit vrednicul slujitor, Sfântul Serghie.
Vieţuind cuviosul ani îndestulaţi în mare înfrânare şi osteneli şi făcând multe minuni, a ajuns la adânci bătrâneţi. Acum îi erau anii lui de la naştere şaptezeci şi opt. El şi-a văzut mutarea să către Dumnezeu cu şapte luni mai înainte şi a chemat fraţii, încredinţând egumena ucenicului sau cu numele Nicon, care deşi era tânăr de ani, mintea lui înflorea cu cărunteţele şi în toată viaţa urma învăţătorului şi povăţuitorului său Serghie. Punându-l pe Nicon egumen, Serghie a început singur a se linişti, iar în luna lui septembrie, căzând în boala trupească şi cunoscându-şi cea de pe urmă ducere a sa către Dumnezeu, a chemat şi a învăţat pe fraţi îndestul, dându-le binecuvântare şi iertare; iar în ceasul din urmă s-a împărtăşit singur cu Preacuratele Taine, dându-şi astfel sfântul sau suflet în mâinile lui Dumnezeu. Fata lui era luminoasa, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn încredinţat de luminarea lui cea sufletească şi de răsplata dumnezeiască. Iar cinstitul lui trup a fost pus în locaşul în care s-a nevoit. După trei ani de zile însă s-au aflat moaştele lui cele sfinte întregi şi nestricate. Nici de hainele lui nu se atinsese stricăciunea, ci ieşea mireasmă bună negrăită şi multă tămăduire se dădea bolnavilor. Chiar şi până acum curg de la cinstita lui racla, ca dintr-un izvor, tămăduiri tuturor celor ce aleargă cu credinţă. Căci, precum în viaţa sa, aşa şi după mutare, el face nenumărate minuni pentru mărirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine cinstea şi mulţumita în veci. Amin
O, sfinte al nostru părinte Serghie, nu uita pe sărmanii tăi până în sfârşit şi ca cel ce ai îndrăznire către împăratul Ceresc, nu trece cu vederea pe cei ce vin cu credinţă şi se închină ţie căci ca unul ce eşti de minuni făcător poţi să ne ajuţi nouă.
Roagă-te, Sfinte Serghie şi pentru noi, cei împovăraţi de multe şi grele păcate, cerând vreme de pocainţă, ca să trecem nevătămaţi de diavolii cei înfricoşători, care caută să ia sufletul nostru şi astfel izbăvindu-ne de chinurile cele veşnice să ne facem moştenitori ai împărăţiei Cereşti, împreună cu toţi sfinţii, care din veac au bineplăcut Domnului, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
