Cine de fapt e mai incorrect?

Nu-mi aduc aminte exact cum am trecut prima oară pragul bisericii, în încercarea mea de a-mi construi o nouă viaţă – una alături de Dumnezeu. Dar şi acum ţin minte că orice pas era făcut cu neîncredere – nu stau la locul potrivit, nu fac ceea ce ar trebui.
Cu timpul şi cu ajutorul celora, care m-au ajutat şi susţinut în tot acest răstimp, am căpatat careva cunoştinţe şi puţină încredere în comportamentul meu din biserică. Dar din păcate nu doar atât….
La doar câţiva ani de la „îmbisericirea” mea am observat că am început să dau dovadă şi de judecată şi încredere în propria superioaritate, dar oare cu ce drept şi de fapt fără nici un temei.
Având duhovnicul în altă localitate, decât cea în care trăiesc, mergeam la mai multe biserici pentru Sfânta Liturghie.
Astfel intrând într-un sfânt locaş, unde până atunci nu mai fusesem, m-am oprit lângă locul unde se pot procura lumânări şi da un pomelnic. Imediat după mine a intrat un domn destul de prezentabil, care după părerea mea trebuia să fi împlinit vreo 50 de ani. A stat destul de mult privind în jur şi către cele ce puteau fi procurate, apoi i s-a adresat femeii, ce vindea lumânări :
– Este aşa o carte – Evanghelia, se pare că se numeşte …Nu-i aşa? Ea în genere despre ce relatează?
Ar fi prea puţin să zic că m-a mirat mult întrebarea lui, să ajungi la aşa ani şi să nu ştii „despre ce” e Evanghelia. Simţind privirea mea mirată, dar probabil şi plină de reproş – m-a privit la rândul său destul de aspru. Dar atenţia sa a fost captivată imediat de vânzătoare, ea deja deschise Noul Testament şi începu să-i relateze despre cei patru evanghelişti. Poate undeva naiv şi nu prea exact, dar în schimb cu câtă dragoste şi bucurie.
– Neapărat să o citiţi! Nu veţi regreta ! De la evanghelişti, ea a trecut la Faptele Sfinţilor Apostoli. Interesul vizitatorului crescuse:
— Aţi spus Pavel?.. Şi eu port acest nume.
Când acest Pavel cu Noul Testament în mână a ieşit din biserică, femeia de la lumânări şi-a făcut semnul crucii şi a zis:
— Slavă Domnului, nu este târziu. Încă nu e bătrân.
Cred că aici foarte mult contează reacţiile noastre de moment. La mine – mirare şi poate chiar iritare: de unde oare a apărut unul asemenea?! Iar la ea bucurie: a venit, deci are dorinţă să afle şi deci poate cu mila Domnului şi va reveni….
* * *
Altă dată am fost nevoită să merg la Sfânta Liturghie într-o altă localitate. În momentul când preotul şi diaconul au început să împărtăşească copiii, brusc în biserică intră o femeie cu o fetiţă de vreo zece ani, îmbracate de altfel nu prea potrivit pentru biserică. Femeia a stat puţin, iar apoi şi-a luat copilul de mână şi s-a îndreptat şi ea către copilaşii ce erau în faţa preotului. Probabil că nici nu punea la îndoială că fetiţei ei i se va refuza ceea, ce primeai ceilaţi copilaşi.
O priveam şi ceva în interior mă făcea să nu-mi găsesc pacea şi echilibrul. „Nu doar nu ştie să se comporte în biserică, dar cu un aşa comportament. Îşi obişnuieşte şi fetiţa!”. Dar nemulţumită eram doar eu – nu şi preotul, care cu răbdare îi explica femeii, că copilaşii de aşa o vârstă nu mai pot fi împărtăşiţi nepregătiţi. Că el îi va primi cu mare drag, dar iniţial va trebui fetiţa să se mărturisească, şi nu ar fi rău să fie mbrăcare puţin mai altfel….
Ultima replică : «Neapărat să reveniţi».
* * *
Dacă e să numesc aceste cazuri ispite, atunci cea mai mare dintre ele s-a produs când am mers la sfinţirea apei de Bobotează. Oameni cu zeci de sticle, căldări, canistre….Să le explici acestor oameni, că puterea ageasmei mari nu se măsoară în volumul ei e practic imposibil. Dar de fapt nici nu cantitatea acestor numeroase vase mă enerva, dar atârnarea lor faţă sfinţenie, ceva de genul unei cozi la un magazin obişnuit: «Când vor împărţi apa sfinţită? După ce … rugăciune de sfințire? … asta la ce oră se va întâmpla?».
Dar dacă eu stăteam şi priveam, încercând să-mi birui revolta din interior, atunci nu departe de mine, o bătrânică cu tact şi înţelegre le lămurea tuturor celor care întrebau, de ce se va sfinţi apa. Şi îi îndema pe toţi ca neapărat să asiste şi la liturghie şi la rugăciunea de sfinţire. Şi unii din ei chiar au şi asistat….
Comparând reacţia ei şi cu a mea (cu încercarea de a-mi stăpâni dorinţa tainică de a-i răsturna cuiva bidonul încă gol peste cap), m-am gândit că nu am totuşi dreptul de a-i judeca pe aceşti oameni, macar şi de atât, căci venind până aici ei deja au dat dovadă de o credinţă, şi cine sunt eu să consider că această credinţă e insuficientă pentru mântuirea lor..
* * *
Oamenii care nimic nu ştiu. Nimic nu înţeleg şi incorect se comportă. Şi mai pui că îi încurcă pe ceilaţi.
Dar cine de fapt ne-a pus judecătorii lor.
Revolta noastră ni se pare întemeiată, dar de fapt noi nu atât apărăm sfinţenia, cât propriile interese. La baza supărării noastre stă doar propria aroganţă. Şi nu prea ne aducem aminte că nici noi nu suntem demni, şi că suntem prea departe de a ne fi sfinţit. Şi dacă sincer, aceştea pe care-i judecăm, deşi poate nesigur şi neîndemnatic, dar fac paşi spre adevărata cale. Şi dacă pretindem că avem măcar puţină dragoste creştină, ar trebui să-i ajutăm să-i facă şi pe următorii.
* * *
Şi chiar mai mult de atât. De la oamenii, care nouă ne par doar demni de judecată, avem adesea multe de învăţat. Chiar şi atunci când cineva întreabă nedumerit : «Trebuie femeia şi la cimitir să poarte broboadă?», sau „ne putem ruga în odaia unde cineva priveşte televizorul?». Poate aceşti oameni nu prea cunosc rânduieli şi reguli, în schimb evlavia şi dorinţa lor de a le face pe toate corect o poate depăşi pe cea a multora dintre noi.
Iar de întreabă, e de atât că nu au încredere în sine şi deci dau dovadă şi de o smerenie mult mai mare, iat cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.