Sfantul Nicodim Aghioritul scrie: „rai este un cuvant persan si are intelesul de gradina in care sunt saditi feluriti pomi…”. Asadar raiul, viata vesnica si Imparatia lui Dumnezeu sunt unul si acelasi lucru. Termenul de iad (Kolasij) deriva din verbul kolazo, care are doua sensuri: primul este „a curati copacul de crengile uscate”, iar al doilea sens este cel de „a pedepsi”. In Sfanta Scriptura se foloseste cu precadere al doilea sens, dar nu cu implicatia ca Dumnezeu il pedepseste pe om, ci in sensul ca omul se pedepseste pe sine, pentru a nu accepta darul dumnezeiesc.
Invatatura comuna a Sfintilor Parinti este ca raiul si iadul nu exista decat din punctul de vedere al oamenilor, nu si al lui Dumnezeu. Este adevarat ca raiul si iadul exista ca doua feluri de viata distincte, dar nu Dumnezeu le-a creat. In traditia patristica este evident faptul ca nu exista doua locuri diferite, ci Dumnezeu Insusi este raiul pentru sfinti si tot El este iadul pentru pacatosi.
Vom incepe cu Sf. Isaac Sirul, care ne arata ce este raiul si ce este iadul. Vorbind despre rai, sfantul afirma ca acesta reprezinta iubirea lui Dumnezeu. Dar referindu-se la iad, el spune aproape acelasi lucru, ca si iadul este pedeapsa iubirii. El scrie: „Iar eu spun ca cei pedepsiti in gheena, sunt biciuiti cu biciul dragostei – si ce poate fi mai amar si mai cumplit decat pedeapsa dragostei?”. Asadar, iadul reprezinta chinul iubirii lui Dumnezeu. Asa cum arata Sf. Isaac, durerea pricinuita in suflet de pacatuirea impotriva iubirii lui Dumnezeu „este mai apriga decat orice osanda”. Ne simtim nevrednici si ne osandim singuri atunci cand nu vrem sa recunoastem iubirea cuiva si ne ridicam impotriva ei. Ne simtim cumplit atunci cand suntem iubiti si nu raspundem cu iubire. Daca facem o paralela cu iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, putem intelege chinul iadului. In legatura cu aceasta, Sf. Isaac mai spune ca ar fi o greseala ca oamenii sa creada „ca pacatosii din focul gheenei sunt lipsiti de iubirea lui Dumnezeu”.
Asadar El isi va trimite harul dumnezeiesc asupra tuturor, dar oamenii vor primi fiecare dupa puterea lor. Iubirea lui Dumnezeu se va revarsa asupra tuturor, dar va avea urmari felurite, pedepsindu-i pe cei pacatosi si fericindu-i pe cei vrednici.
Asadar iubirea si slava dumnezeiasca sunt aceleasi pentru toti, dar fiecare le va primi diferit. In ce va consta insa aceasta diferenta? Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Pe cel ce va fi miluit il voi milui, si cine va fi vrednic de indurare de acela Ma voi indura” (Iesirea 33, 19). Sf. Apostol Pavel, citand acest pasaj din Vechiul Testament, arata: „Deci dar, Dumnezeu pe cine voieste il miluieste, iar pe cine voieste il impietreste” (Rom. 9,18). Aceste pasaje trebuie interpretate din punct de vedere ortodox. Cum se poate ca Dumnezeu sa se indure de unii oameni si sa-i impietreasca pe altii? Este Dumnezeu partinitor? Potrivit interpretarii pe care o da Fericitul Teofilact al Bulgariei, aceasta nu tine de Dumnezeu, ci de firea omeneasca. Sf. Teofilact spune: „Asa cum soarele inmoaie ceara lumanarii, dar intareste lutul, nu la intamplare, nu de la sine, ci din pricina deosebirii intre materia cerii si cea a lutului, tot asa se spune ca Dumnezeu a impietrit inima lui Faraon”. Asadar, slava dumnezeiasca, adica iubirea Lui, se va revarsa asupra tuturor, dar va lucra dupa treapta duhovniceasca a fiecaruia.
Sf. Grigorie ii sfatuieste pe cei carora se adreseaza sa se patrunda de invataturile Bisericii cu privire la invierea trupurilor, la judecata si la rasplatirea dreptilor. Aceste lucruri ar trebui privite prin prisma faptului ca viata ce va sa fie va fi „lumina celor ce si-au curatit cugetul” – fireste, „dupa masura curatirii fiecaruia” – si vor ajunge in Imparatia Cerurilor, in vreme ce viata ce va veni va fi „intuneric pentru cei a caror parte stapanitoare a sufletului este oarba”, intuneric ce reprezinta in realitate indepartarea de Dumnezeu, dupa
„masura slabirii din aceasta viata a vederii duhovnicesti”.
Putem analiza aceasta diferenta si din punct de vedere al realitatii palpabile. Acelasi soare „aduce lumina vederii sanatoase, dar o intuneca pe cea bolnava”. Nu soarele poarta vina, ci ochii. Exact acelasi lucru se va intampla la a Doua Venire a lui Hristos. Unul este Hristos, „dar este pus spre cadere si ridicare: cadere pentru cei necredinciosi, si ridicare pentru cei credinciosi”.
Asadar, potrivit Sf. Grigorie Teologul, Dumnezeu Insusi este si raiul si iadul oamenilor, de vreme ce fiecare traieste slava lui Dumnezeu potrivit sufletului sau. De aceea, in unul din din textele sale doxologice, Sf. Grigorie exclama: „O, Treime, Careia m-am invrednicit a-I fi si inchinator, si mai vartos propovaduitor nefatarnic! O, Treime pe Care toti o vor cunoaste candva – unii intru luminare, altii intru pedeapsa!”. Dumnezeu Insusi este si luminare si iad pentru oameni. Cuvintele sfantului sunt limpezi si revelatoare.
Voi folosi doar doua exemple pentru a arata ca ceea ce am spus este o conceptie larg raspandita printre slujitorii Bisericii.
Unul dintre exemple este cel al Impartasaniei cu Trupul si Sangele lui Hristos. Sfanta Impartasanie lucreaza in functie de starea duhovniceasca a omului. Daca nu este curat, aceasta il arde, iar daca se lupta sa fie curatit sau daca este indumnezeit, atunci aceasta il lumineaza. Ceea ce se intampla acum in cadrul Sfintei Impartasanii, se va intampla si in timpul celei de a Doua Veniri a lui Hristos. Pentru cei care s-au curatit ori s-au pocait, Dumnezeu va fi rai, si va fi iad pentru cei care nu s-au curatit.
Celalalt exemplu este luat din Vechiul Testament si reprezinta expresia invataturii Bisericii.
Privind iconografia celei de a Doua Veniri a lui Hristos asa cum este ilustrata in nartexul manastirilor, se observa ca lumina care ii inconjoara pe sfinti vine direct de la tronul lui Dumnezeu, si tot de la tronul Sau curge un parau de foc, arzandu-i pe toti pacatosii nepocaiti. Atat focul, cat si lumina, izvorasc din acelasi loc – si acest lucru ilustreaza foarte bine invataturile parintilor Bisericii despre puterea luminatoare si arzatoare a slavei dumnezeiesti. Aceasta este strans legata de conditia duhovniceasca a omului.
a) Raiul si iadul reprezinta energia slavei necreate a lui Dumnezeu, asa cum o traiesc oamenii, si prin urmare sunt necreate. Asadar raiul si iadul exista, dar nu sub forma amenintarii si a osandei, ci sub forma
bolii si a vindecarii. Dreptii si pacatosii Il vor vedea pe Dumnezeu intr-o alta viata, dar in vreme ce dreptii
se vor bucura de participarea si trairea intru Dumnezeu, pacatosii nu vor avea acest privilegiu.
b) Deoarece oamenii traiesc diferit slava dumnezeiasca potrivit starii lor duhovnicesti, curatirea este trebuincioasa inca din timpul acestei vieti. Sfantul Grigorie Palama sublineaza: „Asadar, omul trebuie mai intai sa se curateasca pe sine, si apoi sa primeasca mantuirea”.
e) Iadul nu reprezinta absenta lui Dumnezeu, asa cum se spune de obicei, ci este prezenta si perceperea lui Dumnezeu ca foc. Si desigur, asa cum am mai spus intr-un alt capitol, putem sa traim deja raiul si iadul. Ba mai mult, as spune ca modul in care vom trai cea de-a Doua Venire a lui Hristos depinde de felul in care il percepem pe Dumnezeu acum, in aceasta viata.
Ilie Presviterul spune ca raiul, ca stare de spirit lipsita de emotii si dureri pamanesti, este ascuns in noi si este „un chip a locului unde dreptii vor salaslui”. Potrivit Sfantului Grigorie Sinaitul, focul si intunericul, viermii si tartarul, adica iadul, se caracterizeaza prin „obsteasca patima a dulcetii si nestiinta intunericului si placerea moliciunii din toti si tremurul si miasma cea imputita a pacatului”. Asadar, patima dulcetii, intunericul si moliciunea, tremurul si miasma imputita a pacatului sunt primele experiente ale iadului, si ele sunt resimtite chiar si acum. Toate aceste lucruri sunt deja „prezente si reprezinta primele semne ale chinurilor iadului”.
* * *
In alta parte a acestui capitol am vazut mai amanuntit faptul ca sufletele oamenilor, dupa ce parasesc trupul, fie sunt primite de ingeri si merg in sanul lui Avraam, fie sunt primite de demoni si merg in iad.
Oricum, nici cei drepti si nici cei pacatosi nu dobandesc in chip desavarsit raiul sau iadul, ci doar pregusta din bucuria celor drepti si, respectiv, chinurile celor pacatosi. Sf. Marcu Evghenicul spune ca fericirea si bucuria sfintilor, fie ca o numim vederea lui Dumnezeu, partasia sau comuniunea cu Dumnezeu sau Imparatia lui Dumnezeu, chiar daca este traita in momentul despartirii trupului de suflet, „e nedeplina fara de reintregirea nadajduita”. E nedeplina fiindca sufletele asteapta sa se intregeasca cu trupurile lor la a Doua Venire a lui Hristos, asa incat sa poata fi slavite impreuna.
Dupa ce paraseste trupul, sufletul asteapta venirea lui Hristos si judecata viitoare, atunci cand va avea loc invierea trupurilor, insa traieste inca de pe acum starea care i se cuvine potrivit faptelor lui, aflandu-se in locuri aparte, care trebuie intelese ca feluri aparte de viata. Sf. Marcu Evghenicul spune ca cei drepti si cei pacatosi „se afla in locuri potrivite lor”. Cei drepti duc o viata libera si fara griji in rai, impreuna cu ingerii si cu Dumnezeu, in raiul din care a cazut Adam, in vreme ce pacatosii sunt in iad si traiesc in chin si in durere nemangaiata, ca osanditii care asteapta hotararea judecatorului. Nici dreptii, nici pacatosii nu dobandesc in intregime Imparatia lui Dumnezeu sau iadul. Astfel, observam ca exista o deosebire intre rai si Imparatia lui Dumnezeu, si intre iad si gheena vesnica. Cei drepti intra in rai dupa ce mor, si asteapta intrarea in Imparatia lui Dumnezeu, dupa invierea trupurilor lor. Iar cei pacatosi intra in iad dupa moarte, si vor intra in gheena vesnica dupa invierea trupurilor lor si Judecata de Apoi.
Asa cum am mai spus, dupa despartirea de trup, sufletele pacatosilor care nu se pocaiesc pentru faptele lor se afla in iad, care este deosebit de gheena vesnica. Iadul reprezinta pregatirea pentru chinurile vesnice. L-am putea numi anticamera unde sufletele raman ca niste osanditi care asteapta judecata. Sf. Grigorie de Nyssa ne spune ca nu trebuie sa ne gandim ca iadul este un loc anume, ci o stare a sufletului, nevazuta si netrupeasca. Cand vorbim despre iad nu ne referim la nimic altceva decat la „stramutarea sufletului in nevazut”. Sf. Nichita Stithatul foloseste cuvantul iad cu acest inteles – de loc obscur si intunecos – pentru a caracteriza o inchisoare si o temnita. Daca sufletul nu a fost vindecat pe cand era inca unit cu trupul, dupa despartirea de acesta el sufera si este chinuit de patimi, nu simte alinare si mangaiere, nu se impartaseste de Lumina si Dumnezeire, iar aceasta reprezinta o experienta neagra, chinuitoare, un chin. Aceasta se numeste iad.
Prin contrast, dupa ce parasesc aceasta viata, cei drepti traiesc in rai in sanul lui Avraam. Cu alte cuvinte, ei participa intru luminare si dumnezeire. Sf. Nichita Stithatul spune ca sufletele sfintilor, care sunt curate si bineinmiresmate, cu dumnezeiasca asemanare si plini de slava lui Dumnezeu si de lumina cea mai curata, atunci cand ies din trup stralucesc ca soarele de faptele lor bune, de intelepciune si curatie. Aceste suflete sunt purtate „de catre ingeri prietenosi catre lumina cea dintai”. Prima Lumina e Dumnezeul Treimic, Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi, lumini de rangul al doilea sunt ingerii si cei drepti ce se impartasesc de Prima Lumina.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos
