O mărturisire din zilele noastre
Am cunoscut o fată, care m-a uimit atât de mult prin viața și trăirea ei, încât mi-am înțeles foarte bine neputința și deseori nevrednicia. Avea 18 ani când i-au depistat o boală grea și medicii practic nu-i dădeau șanse de viață. S-au început analize, perfuzii, medicamente și viață de spital. Au decis să-i facă o operație în care cu 3 zile înainte și după ea nu avea voia să bea apă. Atât de mult suferea în agonia ei după operație și întreba oare când o să bea că nu mai poate. Când deodată l-a văzut pe Mântuitorul pe cruce, cu fața suferindă că o privea. Atunci ea a înțeles mesajul și i-a spus:
”Doamne acum înțeleg cât ai suferit tu pentru noi, cât de mare și dureroasă e suferința când ți-e sete”!
Apoi de la atâtea perfuzii i se învinițise mânile, devenise neagre, și nu-i mai găseau vinele. În somn îi apare un sfânt și o întreabă: ”De ce nu te ungi cu mirul pe care-l ai la tine?” S-a trezit brusc și a rugat soțul care era la căpătâi să-i dea mirul pe care-l avea în geantă și s-o ungă. A făcut cruce cu el pe mâni și a văzut cum mâna a început să devină normală așa în forma crucii cum o făcuse și până dimineață s-a făcut albă la loc. Se interesase de unde e mirul și a aflat că e de la Sfântul Nectarie. După ce-l văzuse în icoane îl recunoscu și-i mulțumi din suflet. La începutul căii suferinței ei, era ca și mulți din noi din păcate, căldicei în credință. Apoi a întâlnit un băiat credincios și extraordinar de bun care a susținut-o mult și a adus-o lângă Dumnezeu, a făcut-o să-și înțeleagă rostul pe pământ și să primească toate ca din mâinile lui Dumnezeu: cu supunere, răbdare și mulțumire. Necătând la faptul că în fiece zi putea să moară, acest băiat a cerut-o de soție. Au și doi copilași frumoși: un băiețel și o fetiță, care de mici se jerfesc și zi de zi se bucură toți că o petrec cu mămica, cu toate că mult timp e prin spitale. Recent i-au descoperit și cancer, iar ea primește totul cu liniștit și se bucură de orice clipă din viață, mulțumind lui Dumnezeu. La cei 28 de ani ai ei, eu având 46, mă simțeam un nou-născut, în schimb pe ea o vedeam încărunțită de ani și înțeleaptă în toate de însuși Harul Domnului. Atât de mult am învățat de la ea și atâtea forțe am luat, încât pe propria piele am înțeles cât de bolnavi sufletește suntem cei sănătoși trupește. Și cu cât slăbănogește trupul, cu atât se întărește duhul, la cei ce nădejdea în Domnul și-au pus-o. Însăși faptul că trăiește de 10 ani și că a mai și dat naștere la 2 copilași e o minune, nemaivorbind de faptul că s-a învrednicit să-l vadă pe Domnul! Și după cum spunea ea: că este o oarecare din noi, cu păcate și neputințe, să înțelegem că Domnul e mereu lângă noi, numai că trebuie să-l primim și-n viața noastră de zi cu zi. Acum cine va mai cuteza a zice că astăzi nu se mai fac minuni?! Ele sunt mereu lângă noi, însă ne astupăm urechile și închidem ochii și ne împietrim la inimă pentru a nu le vedea, exact cum făceau fariseii. Deaceea și Domnul, ca în Evanghelia de astăzi, aspru ne-ar spune: „O, neam necredincios și îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?“ (Mt 9, 19).
Frați creștini, să ne deschidem inima și cugetul și să înțelegem că viața noastră lui Dumnezeu trebuie să i-o dăm mereu, căci oricum un fir de păr nu cade din cap fără știrea Sa. Deaceea pururea făcând voia Lui și lăsându-ne în grija Lui, vom avea de câștigat nu numai aici pe pământ, dar și lângă El pururi vom fi, în fericirea veșnică. Să cercetăm bolnavii și suferinzii, că anume ei trăiesc și ne învață Evanghelia prin propria suferință. Răbdare, smerenie și cuget mereu la Dumnezeu să avem, Amin!
Sidonia Neagoe
