Chiar dacă nu e întotdeauna negru, cu coarne şi şef la cazanele infernului, diavolul e descris adesea ca fiind teribil de inspăimantător. Ei bine, oricât vi s-ar părea de hilar, caracterizarea cu pricina îl subestimează pe cel rău. Şi asta pentru că împeliţatul e capabil de abordări mult mai subtile decât am putea crede. Oricum, e suficient de inteligent încât să ştie că nu poate cuceri sufletele oamenilor prin strategii teroriste. Una din „calităţile” lui de căpătâi este perseverentă cu care îşi abordează posibilele victime. Asemenea unui pescar blindat cu o răbdare inepuizabilă, diavolul stă la pândă aşteptând să ne apropiem curioşi de mreajă lui şi eventual să ne impleticim în ea.
Pe de altă parte, e un cosmetician şi – dacă vreţi – un designer foarte priceput. Ştie să fardeze şi să împacheteze răul astfel încât să pară interesant, demn de frecventat. Diavolul e specialist în a face formele să mintă. Răul e agresiv la vedere, e la îndemână, sare în ochi; pe când binele e ascuns, discreţi, îţi lasă libertatea de a alege şi niciodată nu seduce mincinos prin forme. Răul e la suprafaţa (de fapt e numai suprafaţa), în vreme de binele e substrat şi profunzime.
Diavolul insistă exact pe acest raport între exterior şi interior, umbrind esenţialul discret pentru a credita superficialul spectaculos. Experimentând păcatul, omul se trezeşte în final minţit, plictisit şi gol; dincolo de farmecul curtenitor al ispitei, nu poate găsi nimic care să-l împlinească lăuntric. Şi asta pentru că regia tentaţiei în care se lasă antrenat e doar în prilej nefericit de sustragere din comuniunea cu Dumnezeu.
Repertoriul jongleriilor prin care demonul încearcă să manipuleze minţile oamenilor e foarte variat. Dacă pe unii reuşeşte să-i păcălească înlânturându-i prin vicii precum beţia, minciuna, ura ori desfrâul, pe alţii îi câştigă cu patimi subtile deviate din calităţi, ca de pilda, evlavia satisfăcută de sine ori moralitatea trufaşă ce osândeşte păcătoşenia semenilor, fără a încerca să convertească prin dragoste neorânduiala lor.
În fine, dacă e să-i dăm dreptate lui Denis de Rougemont, cea mai mare şmecherie a diavolului e să ne convingă ca de fapt el n-ar exista. Asta pentru ca ulterior sa ne poata manipula nestingherit, in subsidiarul fiintei. Ei bine, pentru un creştin autentic negarea existenţei demonului e aproape sinucigaşă. Până la urmă, demascarea diavolului e chiar esenţială; numai cunoscându-l îl putem re-cunoaşte atunci când ne dă târcoale dându-se în spectacol …
Forţa demonului nu trebuie subestimată dar nici supraevaluată. Pentru că orice fatalism în faţa ispitei diavolului e o trădare a lui Hristos, Care a surpat puterea răului.
Printre picturile lui Salvador Dali, se numara una care infatisaza trupul ascetic al unui credincios ce inalta curajos o cruce mica drept pavaza impotriva asaltului unor elfanti ce se indreapta amenintatori spre el. Ceea ce surprinde la aceste animale uriase este faptul ca picioarele lor sunt subtiri si fragile ca de insecta. Parintele Nicolae Steinhardt interpreta acest tablou aratand ca respectivii elefanti reprezinta ispitele care par imposibile de invins dar, in realitate, nu sunt decat nişte fantome ce se sprijină pe picioare firave. În concluzie, diavolul ameninţă şi pare cotropitor, însă lucrările lui sunt clădite pe niste temelii tot atât de şubrede ca şi piscioruşele elefanţilor din tabolul lui Dali. Aşadar toată hărmălaia demonică nu-i decât teatru şi iluzie. Răul nu e atotputernic. Şi de vreme ce omul e făptură a lui Dumnezeu, diavolul nu poate pătrunde in inima lui decât pe ocolite, printr-o eventuala fisură a voinţei omeneşti. Atâta timp cât diavolul nu ne poate sili să păcătuim, tot aşa cum Dumnezeu nu vrea să ne sileasca la întruparea virtuţii, avem libertatea de a-l refuza pe sălbatecul vânzător de iluzii …
E adevărat că până în ultima clipă a vieţii pământeşti ne vom confrunta cu pescarul insistent al infernului. Să nu ne fie însă prilej de teroare! Ci înarmaţi cu rugăciune şi post, frecventându-ne duhovnicul şi pe Hristosul euharistic, să urmăm Celui ce „ne-a dat putere să călcăm peste toată puterea vrăjmaşului” (Lc. X, 19)
