Era o zi tristă de iarnă. Un băiețel de 7-8 ani, singur şi tremurând de frig, sta pe-o bancă în gradina unui oraş. I-o fi fost tare frig, căci hăinuța de pe el era subțirică, iar pantalonaş ii aveau două găuri mari la genunchi. Buzişoarele îi erau vinete şi fața slabă era galbenă ca ceara. Poate o fi avut o supărare mare, căci plângea şi din când în când privea spre cerul acoperit de nori. Pe lângă el trecu-seră mulți inşi fără să le pese de el. Într-o vreme, un domn bătrân se apropie de el şi-i spuse părinteşte:
– Ce faci acolo, micuțule? Aştepți pe cineva?
– Da, domnule, îi răspunse copilaşul. Aştept pe Dumnezeu, să vină să mă caute.
– Ce vrei să spui, drăguțule! Eşti bolnăvior? Crezi c-ai să mori?
– Nu, dar anul trecut, El a trimis să caute pe tatăl meu şi pe fratele cel mic al meu, ca să-i aibă în casa Lui, în cer. Iar ieri, la spital mama mi-a spus aşa, că
şi ea pleacă tot acolo şi că Dumnezeu nu mă va părăsi în nici un fel. Acum, adăugă el în lacrimi, n-am pe nimeni care să mă îmbrățişeze şi să-mi dea să mănânc. Şi iată, e atâta vreme de când mă uit în sus la cer, să văd dacă vine Dumnezu, dar nu văd nimic. Totuşi, DUMNEZEU va veni desigur,dacă-l mai aştept nițel. Nu e aşa, domnule?
– Da, copile dragă, zise domnul, podidindu-l lacrimile. Nimeni n-aşteaptă-n zadar pe Dumnezeu. EL m-a trimis să port grijă de tine. Vino cu mine. Nu te voi lăsa să duci lipsă de nimic. Ochii copilaşului străluciră de bucurie. Şi pe
fața lui fu ca un fulger de biruință.
– Ştiam bine, zise el, că Dumnezeu va veni,sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată n-a spus minciuni. Dar cât a-ți întârziat pe drum şi cât a trebuit să vă aştept!
