Patriarhul Pavel al Serbiei a fost unul dintre cei mai prețuiți și venerați patriarhi ortodocși ai veacului trecut, cunoscut și recunoscut ca atare nu numai în țara sa, ci si în întreaga lume ortodoxă. Mărirea i-a fost adîncimea smereniei, iar puterea, cea care se desăvîrșește în slăbiciune (v.IICorinteni 12,9). Pe cînd era le Mănăstirea Blagoviștenie (Bunavestire), avînd o sănătate șubredă, Gojko(așa a fost botezat) nu putea lua parte la muncile grele. Era în shimb priceput în lucrurile manuale, la reparații, și făcea tot felul de trebiri folositoare mănăstirii, după cum istorisește unul dintre frații săi de noviciat, viitorul arhimandrit Jovan Radosavljevic:
Lucra cruci frumoase de lemn pentru icoanele de la marile praznice și pentru voturile monahale. Era in stare să repare orice, în perioada aceea de mare lipsă de după război; știa chiar să monteze și să demonteze ceasuri. Pe atunci era greu să faci rost de încălțăminte, dar el n-avea nici o grijă; izbutea să găsească pe undeva încălțări vechi, cu fața bună dar fără tălpi;tăia cauciuc dintr-o roată veche și îl folosea drept talpă, și astfel, pînă la urmă, nu rămînea desculț. Dacă nu avea cauciuc, făcea tălpi din lemn ,la care punea blacheuri. Așa își făcea înăițăminte calde pentru iarnă. Pentru că timp de doi ani a avut febră mare și trebuia să stea culcat, ca să nu se denclașize o pneumonie, pentru care nu existau pe atunci medicamente care s-o stopeze, ca să nu piardă vremea, și-a construit un pupitru, pe care l-a montat la patul său, ca să poată citi așa culcat cum era.
Pariarhul Pavle al Serbiei ”Un sfînt al vremurilor noastre”
pag. 17-18.
