Renumitul clasic rus Anton Pavlovici Cehov, prin eroul său din celebra piesă „Unchiul Vania” a declarat: „La om totul trebuie să fie frumos: şi faţa, şi îmbrăcămintea, şi sufletul, şi gândurile”. În piesă, eroul (medicul Mihail Lvovici Astrov) rosteşte această frază, având o atitudine neserioasă faţă de ea, ba chiar una batjocoritoare. Cu toate acestea, nu în zadar această frază a fost îndrăgită de mulţi oameni. Folosind cuvântul „trebuie”, scriitorul a formulat o anume lege generală. Această lege spune că majoritatea oamenilor au o tendinţă profundă spre perfecţiune. În acelaşi timp, el îşi exprima nemulţumirea faţă de starea actuală a omului şi dorinţa de a o îmbunătăţi.
Nemulţumirea faţă de starea lor actuală şi tendinţa spre perfecţiune constituie nişte concepte universale, pe care le putem găsi în orice cultură şi în majoritatea tradiţiilor religioase. Cu toate acestea, acest punct de vedere asupra naturii umane este posibil numai atunci, când mizează pe ideea nobilei meniri a omului.
În acelaşi timp, cele mai multe naţiuni ale lumii înţeleg că în natura omului sau în lumea înconjurătoare este ceva, care-l împiedică să-şi îndeplinească această misiune. Într-un cuvânt, experienţa universală ne spune că omenirea nu-şi poate motiva serios satisfacţia de pe urma existenţei sale, precum şi a apăra orbeşte defectele ce le are la moment.
Diferitele tradiţii religioase şi filozofice oferă căile proprii pentru a diminua decalajul ce există în lumea interioară a omului. Creştinismul sesizează cel mai clar această dedublare a omului şi propune cea mai directă cale de a o depăşi sau, în limbajul creştinismului, – de a se mântui de ea.
În povestirea biblică despre crearea omului se spune în mod clar despre acea înaltă destinație pe care el, omul, a ocupat-o în lumea creată. Omul încununează creația pământească, întrucât el a apărut la sfărșitul actului creator al lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, Dumnezeu creează omul într-un mod special, legând materia nou creată cu suflarea Sa. Apoi, Dumnezeu creează o casă specială pentru om pe pământ – Grădina Raiului. El supune omului stihiile și animalele.
Marele teolog al sec. al IV-lea, Sfântul Grigore de Nazianz, scrie astfel despre locul omului în lumea zămislită de Dumnezeu: „Cuvântul creator făureşte o făptură vie, în care sunt aduse într-un tot întreg şi una, şi alta, adică natura invizibilă şi vizibilă, creează, spun eu, omul; şi din materia deja creată luând trupul şi punându-i din El viaţă, creează parcă o altă lume, într-o lume mică – una mare”. Particularităţile naturii omeneşti, după concepţia creştină generală, sunt chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care au fost implementate în ea de Dumnezeu în timpul Creaţiei şi care-s inseparabile. Adeseori, între cele două cuvinte din Sfânta Scriptură – chip şi asemănare -, nu se face nicio deosebire, considerându-se că ele semnifică acelaşi lucru. Cu toate acestea, însăşi utilizarea a două expresii nu este întâmplătoare, deoarece în spatele lor sunt două aspecte diferite de implicare a naturii umane în viaţa Divinităţii.
Un alt mare teolog creştin, Sfântul Vasile cel Mare, explică foarte clar diferenţa între chip şi asemănare: „Noi posedăm unul la creare, obţinem altceva din liberă voinţă. În orânduirea originară ne-a fost dat să ne naştem după chipul lui Dumnezeu; prin voinţa liberă se formează în noi o fiinţă după asemănarea lui Dumnezeu … „Să facem om după chipul Nostru” (Facere 1, 26). Să posede creaţia ce este după chip, dar să se facă, de asemenea, şi în conformitate cu asemănarea. Dumnezeu a dat puterea de a face acest lucru, dacă El te-ar fi creat şi, de asemenea, în asemănare, în ce ar fi avantajul tău? Pentru ce te-ai fi încoronat? Şi în cazul în care Creatorul ţi-ar fi dat totul, cum s-ar fi deschis pentru tine împărăţia Cerurilor? Dar ar fi mai corect, ca o parte să ţi se dea ţie, în timp ce o altă parte este lăsată neterminată: aşa este, pentru ca să o poată finaliza el însuşi şi ar putea fi demn de decoraţie, ce vine de la Dumnezeu” (Despre originea omului, 1,16-17).
Cu toate că sistemul modern politic şi juridic din toate ţările civilizate este construit pe baza valorilor umane, acesta nu ia în considerare caracterul dinamic al personalităţii umane. Statul şi societatea sunt deseori chemate să apere omul aşa cum este el. Fără doar şi poate, nu este nimic greşit atunci când o persoană este acceptată şi apărată, indiferent de religie, naţionalitate, sex sau vârstă. Cu toate acestea, tot mai mult, statul şi societatea îşi abandonează funcţia legată de orientarea spirituală a omului spre cel mai elementar scop moral, fie şi unul rudimentar. O astfel de situaţie justifică protejarea dreptului la libertatea de alegere şi lipsa dorinţei de a-l obliga să facă ceva.
În opinia noastră, o astfel de orientare a statului și a societăți, constând în eschivarea intenționată de la îndatoriri vizând educația morală și spiritual a poporului, nu reflectă necesitățile firești ale fiecărui om, și, prin urmare, e condamnată la consecințe deplorabile. Edificarea societății trebuie să țină seama de aspirația umană spre perfecțiune, în caz contrar, o așteaptă degradarea și dispariția.
Desigur, în societatea multireligioasă contemporană, atât în graniţele unui stat, cât şi pe scară mondială, este imposibil să operezi cu noţiuni teologice creştine pentru a argumenta această însuşire a naturii umane. În rezolvarea acestei probleme ar putea ajuta conceptul „demnitatea umană”, dacă îl înţelegem în mod corespunzător. Cu primul sens, „demnitate” înseamnă un fel de poziţie, pe care omul o ocupă într-un sistem special: al universului, al orânduirii sociale sau politice. În afară de aceasta, cuvântul „demnitate” îl folosim pentru aprecierea agreabilă a unui om. Despre un ticălos nu vom spune niciodată că are demnitate, pentru că acţiunile acestuia nu corespund înaltei misiuni a omului. Această noţiune poate fi corelată cu noţiunea biblică asemănare. În acelaşi timp, noţiunea biblică chipul este foarte aproape de noţiunea valorii umane. Într-adevăr, creştinii cred că chipul lui Dumnezeu este de neşters din om. El poate fi întunecat, dar nu nimicit. Prin urmare, valoare are orice persoană, indiferent de acţiunile şi starea sa de spirit.
În opinia mea, acum noi trebuie nu doar să vorbim cu orice ocazie despre demnitatea omului, ci să facem totul pentru a contribui la dezvoltarea ei. Demnitatea nu întotdeauna e un dat, pentru ea trebuie să lupţi, ea trebuie cultivată. Acest lucru nu înseamnă că eu propun să se efectueze o selecţie pentru a determina cine are demnitate şi cine nu. Noi pur si simplu nu trebuie să examinăm demnitatea ca pe un ceva care deja există în fiecare om. Aceasta este o rătăcire şi eroare. Demnitatea este ceea ce trebuie în continuare să fie dezvoltat. Eu cred că statul şi societatea au obligaţia să traseze sarcini pentru fiecare om, vizând dezvoltarea demnităţii. Ei nu trebuie doar să garanteze libertate oamenilor, dar să se străduiască fără rigiditate s-o orienteze, prezentând şi încurajând exemple ale unei vieţi mai bune.
Sunt convins că o înţelegere dinamică a demnităţii umane ne va ajuta să construim un sistem de dezvoltare socială, care ar răspunde mai adecvat necesităţilor naturii umane.
teologie.md