ÎN MIERCUREA PRIMEI SĂPTĂMÂNI A POSTULUI MARE
Să mulţumim Domnului, Care ne-a învrednicit să mai trăim până la Sfântul Post şi să mai începem alergarea mântuitoarei pregătiri pentru primirea Sfintei Impărtăşanii! Dar, fraţilor, să ne îngrijim şi a ne folosi de această milă a lui Dumnezeu asa cum trebuie, încât ea să ne slujească spre mântuire, iar nu spre osândire.
Scopul postirii noastre e pregătirea pentru împărtăşirea fără de osândă, pentru primirea Sfintelor lui Hristos Taine, spre primirea Domnului Insuşi, care grăieşte: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine, si Eu întru el”. Dat fiind că Domnul e Curat, iar noi suntem necuraţi, impărtăşirii cu Sfintele şi Preacuratele lui Hristos Taine îi premerg la noi curatirea constiinţei şi primirea desăvârşitei iertări prin Taina Pocăinţei. Cu cel curat negreşit că va avea împărtăşire Hristos Mântuitorul. El este iubitor de impartăşire, caută El însuşi împărtăşirea cu noi; şi dacă nu are împărtăşire cu noi, pricina e necurăţia noastră. Aşadar, în ce ne priveşte, lucrul de căpetenie este curăţirea conştiinţei şi dobândirea iertării desăvârşite prin Taina Pocăintei. Tocmai spre aceasta ne întoarcem acum toată grija.
Se va curaţi în conştiinţa sa şi va primi iertarea desăvârşită cel care se va pocăi aşa cum se cuvine. Se pune acum întrebarea: Cine se pocăieşte aşa cum se cuvine? Cel care îşi dă seama de păcatele sale şi totodată şi le recunoaşte fără fatarnicie; recunoscându-şi-le, se străpunge şi plânge pentru ele. — iar strapungandu-se şi plângând, ia hotărârea nestrămutată de a nu Il mai jigni pe Dumnezeu cu păcatele sale; şi, în cele din urmă, având aceste dispoziţii sufleteşti, mărturiseşte cu smerenie toate păcatele sale înaintea duhovnicului, pentru a primi dezlegare de ele şi a se înfăţişa la paharul Domnului îndreptăţit şi curat înaintea ochilor lui Dumnezeu.
Toate acestea vă sunt cunoscute si le-ati mai savârsit nu o dată, asa încât nu e nevoie să vă vorbesc despre ele decât pentru a vă aduce aminte că în pofida desei străbateri a acestei căi ea rămâne aceeaşi, alta nu este; si dacă cineva s-ar apuca să născocească una nouă, s-ar osteni degeaba.
Deci îngrijiţi-vă din nou să vă cunoaşteţi păcatele şi să vi le recunoaşteti. A-ţi cunoaşte păcatele înseamnă a spune: „Am săvârşit cutare şi cutare păcat”, iar a ţi le recunoaşte înseamnă a te osândi pe tine însuţi pentru ele, zicând: „Sunt vinovat”, neîngăduindu-ţi nici un fel de îndreptăţiri şi dezvinovăţiri. „Am păcătuit, sunt vinovat”: aceste două spuse trebuie rostite mai înainte de orice şi trebuie rostite cu sinceritate.
Uitaţi-vă în ce şi cum aţi păcătuit. Nu cred că este greu să faceţi asta. Poruncile sunt cunoscute, conştiinţă aveţi: porunca arată ce trebuia să facem iar conştiinţa mărturiseşte dacă am făcut sau nu. Patima pe care se cuvenea s-o biruim şi păcatele cu care Il necăjim cel mai mult pe Domnul nu pot sa se ascundă de luarea noastră aminte: ele stau pe primul plan şi ne înghesuia conştiinţa fară a putea fi alungate. Aceasta este, după cuvântul Domnului, nici măcar andrea, ci bârnă în ochi. Iată, asupra lor puneţi toată asprirea cercetării şi osândirii de sine: fiindcă este viclenie în inima noastră păcătoasa, viclenie potrivit căreia ea este gata să se judece cu asprime în toate privinţele afară de boala sa morală principală – în vreme ce orice altceva afară de păcatele principale sunt moralmente nişte nimicuri. Şi reiese că, dacă nu luăm aminte cu asprime, suntem în stare numai să strecuram ţânţarul şi să înghiţim camila în vasul nostru cel lăuntric. Tocmai această nedreptate să o îndrepte fiecare în sine mai înainte de toate, adică să-şi cunoască patima principală şi păcatele sale principale, şi să se osândească pentru ele fără să îşi îngăduie nici un fel de îndreptăţiri. Iar după ce faci asta, nu ai decât să te întorci şi spre celelalte pacate, de însemnătatea a doua, care faţă de cele dintâi pot fi numite mici, săvarsite rar, fără voie, întâmplătoare. Pentru aceasta, cercetează cele zece porunci şi Fericirile, şi vezi: ce poruncă ai încălcat şi ce virtuţi sunt neîndestulătoare in inima ta? Intr-o oglindă curată, când te uiţi în ea cu ochii deschişi şi neacoperiţi, se văd şi cele mai mici bubuliţe de pe faţă: la fel se vădesc şi toate păcatele noastre în cuvintele, faptele şi gândurile noastre atunci când ne punem conştiinţa să se privească în oglinda poruncilor lui Dumnezeu, care sunt arătate în cuvântul lui Dumnezeu. Rămâne doar să adăugăm la aceasta osândirea de sine, recunoaşterea vinovăţiei noastre – şi asta va veni atunci când vom lepada orice îndreptăţire de sine prin orice pretext, când nu ne vom mai dezvinovaţi nici prin temperament, nici prin împrejurări, nici prin natura serviciului nostru şi a relaţiilor cu ceilalţi, nici prin distrageri, nici prin neştiinţă: într-un cuvânt, prin nimic; când vom face în aşa fel ca îndată ce ne-am băgat de seama păcatul să spunem cu sinceritate: „Sunt vinovat! Sunt vinovat, nu am nici un răspuns înaintea lui Dumnezeu!”
După ce ne-am recunoscut păcatele, trebuie să plângem pentru ele, să ne străpungem pentru că le-am făcut. Cel ce a spus cu sinceritate: „Sunt vinovat” nu e departe de a spune: „De ce am făcut toate astea?”, de a-i părea rău pentru păcate, de a se ruşina, de a se îndurera înaintea Domnului, de a se înfricoşa de judecata Lui şi de necazul care îl aşteaptă pe cel ce va rămâne neîndreptaţit intru păcatele sale! Totuşi, aceasta cere să îţi dai osteneală, silinţă cu tine însuţi — fiindcă este o împietrire a inimii potrivit căreia, chiar recunoscându-şi păcatul şi neavând cu ce să se dezvinovăţească pentru el, omul spune: „Şi ce dacă?”
Iată că trebuie să apucăm de mânerul meditaţiei ciocanul zdrobitoarelor adevăruri dumnezeieşti şi să lovim cu el inima împietrită până ce se va inmuia, se va frânge şi va suspina. Adu-ţi aminte de negrăitele mile ale lui Dumnezeu arătate faţă de tine în zidire, în purtarea de grijă şi, mai presus de toate, în răscumpărare, precum şi de nerecunoştinţa ta; adu-ţi aminte de desăvârşirea firii tale, pe care tu ai înjosit-o; adu-ţi aminte de soarta cea amară pe care o meriţi şi care, poate, nici nu e departe de tine; adu-ţi aminte de tihna dinainte şi de împovărarea de acum a duhului; adu-ţi aminte de câte ori ai zis: „N-o să mai fac! N-o să mai fac!”, însă tot ai păcătuit, chiar mai mult şi mai cu încăpăţânare decât înainte; adu-ţi aminte că nimeni nu te-a silit, ci singur, după năravul tău cel rău, ai păcătuit şi L-ai jignit în faţă pe Dumnezeu, Care vede toate – şi mâna cu care El voia să te oprească I-ai dat-o la o parte. Adu-ţi aminte de moarte, de judecată, de iad; adu-ţi aminte şi toate celelalte prin care ai nădejde să frângi inima ta încăpăţânată. Nelinişteşte-o în tot chipul, stârneşte-o şi pune-o în mişcare. La aceste cugetări adaugă rugăciunea către Domnul, ca El, Stăpân fiind al tuturor, să-ţi dea stăpânire peste inima ta şi, intrând ca focul, să topească încăpăţânarea inimii tale şi să te izbăvească de nesimţirea cea împietrită. Intrebuinţează toate mijloacele legiuite ca să ajungi a suspina din inimă, fiindcă aceasta este rădăcina pocăinţei. Suspinării îi premerge cunoaşterea păcatelor şi îi urmează hotărârea de a nu mai păcătui. Dar ceea ce premerge e nefolositor şi ceea ce urmează nu ai de ce s-aştepţi dacă nu există această verigă ce le leagă: întristarea din inimă pentru păcate. Doar întristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţă […] (hotărâre neclintită de a nu mai păcătui) spre mântuire (II Cor. 7, 10). Ce pocăinţă este cea din care lipsesc întristarea, îndurerarea şi frângerea inimii?
In urma îndurerării inimii pentru păcate vine şi hotărârea de a le părăsi, de a nu-L mai jigni cu ele pe Domnul, dându-ne în acelaşi timp pierzării pe noi inşine. Iar după ea urmează mărturisirea cât se poate de sinceră a păcatelor şi dezlegarea desăvârşit lucrătoare de ele. Şi astfel se săvârşeşte pocăinţa cu adevărat mântuitoare.
Dăruieşte-ne, Doamne, tuturor să ne învrednicim în zilele de fată de acest dar al Tău!Altminteri, ce folos dacă vom sta fără simţire, cu plictiseală sau imprăştiere la slujbă, supărându-ne că ţine aşa de mult; dacă vremea când nu sunt slujbe o vom petrece în moţăiala şi nelucrare, iar apoi vom rosti răceală: „Am păcătuit” când ne întreabă duhovnicul dacă am făcut cutare a cutare păcat, fără să ne gândim câtuşi de puţin că scopul nostru de căpetenie trebuie să fie desăvârşita îndreptare a vieţii?! Ce folos? Asta va însemna ca împlinim un obicei, nu că ne pregătim de împărtăşire în chip mântuitor.
Vegheaţi, deci, fiindcă umbletul vostru este cu primejdie – mai ales în aceste zile, când vrăjmaşul, neispitindu-ne cu păcate, se străduieşte în chip viclean sa facă nefolositoare mijloacele dăruite nouă de către harul lui Dumnezeu spre curăţirea nostră de păcate, şi prin aceasta sâ-şi prelungească stăpânirea asupra noastră. Amin!
8 martie 1861
Sursa: cuvantul-ortodox.ro
