Ajung uneori în situația de a discuta cu fete necăsătorite, „așteptînd” un soț. Fiecare astfel de conversație mă face să meditez asupra propriei mele căsnicii. Și de fiecare dată îmi vine gîndul că „a găsi un soț” nu e de fapt marea problemă, așa cum „a reuși la facultate” nu e scopul în sine, atunci cînd vrei să-ți alegi orice profesie.
Un soț nu poate fi Dumnezeu
Privit din partea de dincoace de nuntă, pentru unele fete găsirea soțului potrivit poate părea a fi „totul”. A-l întîlni pe „ales” poate echivala cu găsirea fericirii, a împlinirii și a siguranței.
Și totuși… a aștepta pe cineva care să te facă să te simți fericit, împlinit și în siguranță înseamnă a aștepta mult și bine. A pune aceste sarcini pe o persoană nu face decît să o dărîme, mai încet ori mai repede (în funcție de entuziasmul și de puterea de care dispune și în funcție de presiunea exercitată)… iar în final tot la deziluzie se ajunge (nu că ar fi rău, mai bine deziluzionat decît în iluzii). De ce oare? Pentru că un soț, oricît de bun ar fi, nu poate fi Dumnezeu. Aceste nevoi profunde pe care fiecare om le are, cu care s-a născut, nu pot fi împlinite de un om, ci de Dumnezeu Însuși. E drept, Dumnezeu lucrează prin oameni. Dar să nu uităm că de la El așteptăm bucuria, împlinirea și nădejdea, și prin acei oameni (toți) pe care ni-i trimite pe Cale.
Și cum oare să primim acestea?
Căsătoria nu e antidotul singurătății
Să primim bucuria, acceptînd să fim împărțiți spre bucuria celor din jur, ieșind din zona noastră de confort, făcînd un gest frumos de care celălalt are nevoie și nu noi avem nevoie să-l facem. Uneori, avem tendința de a crede că a te jertfi pentru celălalt înseamnă a-l copleși cu tot ce credem că-i face bine, ne realizînd că binele pe care-l vedem noi poate fi doar o formă subtilă de control (știu eu ce e „mai bine”pentru tine).
Căsătoria nu e antidotul singurătății, ci îți arată mai degrabă că a fi împreună ține mai mult de „a te jertfi”. Uneori, în căsătorie ești „mai mult singur”, pentru că așa e natura serviciului pe care soțul îl are. Am auzit pe cineva care spunea că dacă ar fi știut că de fapt va petrece atît de puțin timp cu soțul, s-ar fi gîndit mai mult înainte de a se căsători.
A te simți iubit e o stare subiectivă
Să ne împlinim, dăruind celor din jur cele ce primim, cerîndu-le, de la Domnul: pacea, liniștea, odihnă. Nu așteptînd „persoana” care să ne împlinească. „Dăruind, vei dobîndi” nu e o vorbă goală. A ne căsători nu ne umple golul din suflet, ci mai degrabă ne arată cît de egoiști putem fi, căutînd să-l „băgăm” pe celălalt în el, ca și cum ar fi o proprietate, un obiect posedat, „al nostru”.
A ne căsători nu ne face automat să nesimțim iubiți, ci ne arată că iubirea, în căsătorie, e mai mult o decizie, o opțiune, decît un sentiment. Dacă nu simțim iubirea lui Dumnezeu dincolo de „dovezile” pe care le putem primi la un moment dat de la celălalt, ne paște deziluzia despre care vorbeam la început. Căsătoria creștină nu e ceva din care ieșim „pentru că nu ne mai simțim iubiți”. Ate simți iubit e o stare absolut subiectivă și nu e criteriul după care-ți evaluezi căsătoria tocmai pentru că această stare e în tine. A nu lua în considerare faptul că această „simțire” este influențabilă de echilibrul personal pe care-l ai sau nu la un moment dat pe de o parte, iar pe de alta, de echilibrul celuilalt, care de asemenea este fluctuant, poate duce la „nefericire” și la tentația despărțirii (pentru că nu mă mai iubește!!).
***
Și atunci, ce să „aștepte”cele care vor să se căsătorească?
Să nu aștepte nimic, pentru că trece vremea, așteptînd. Să trăiască, punînd în fața lui „Doamne” dorința aceasta de-a se căsători, trăind onest și asumat viața care este acum și lăsînd în seama Lui momentul și persoana potrivite; Dumnezeu, Care a spus că „nu e bine pentru om să fie singur” și a dat porunca „creșteți și vă înmulțiți”, va avea și grijă să se întîmple asta. În momentul în care te angajezi cu drag în viața ta așa cum e acum, se deschid oportunități pe care nu le-ai fi văzut „stînd și așteptînd”, ori „căutînd cu nerăbdare (disperare) un soț”. Angajîndu-te să-L slujești pe El, Mirele, în cele ce ți le-a dat acum, vei fi gata la momentul potrivit și pentru mirele pe care ți-l va da în grijă. Găsesc foarte sugestive în acest sens două imagini, icoane în mozaic din catedrala din Monreale, Sicilia.
În primul rînd, la crearea Evei, aceasta se aruncă spre Creatorul său, cu dragoste și recunoștință.
Apoi, Acesta o ia de mînă și o încredințează lui Adam. Excepțională subtilitate. El o ia de mînă și „i-o dă. De meditat asupra acestor momente!
Cristina Sturza
Sursa: ”Apostolat în Țara Fărăgașului”, nr.49, februarie 2011, pag. 13.
