Drumul spre distrugerea sinelui e pavat cu intenții bune. Una dintre aceste intenții se regăsește în îndemnul de a te iubi pe sine, exact așa cum ești acum, cu toate defectele și neajunsurile pe care le ai. Dacă nu vei reuși să faci asta nu vei reuși să iubești pe nimeni altcineva și nu vei obține niciodată fericirea pentru tine. „Iubește-te pe tine” a început bine, ca un efort al psihologilor de a vindeca tulburările alimentare care apar la din ce în ce mai mulți tineri, pe baza faptului că își urăsc forma fizică și doresc să o schimbe. A sfârșit însă, extrem de prost, într-o adevărată industrie a cărților self-help, a oamenilor deveniți guru peste noapte, a hainelor inscripționate cu mesaje inspiraționale și a autorilor care promovează nevoia regăsirii sinelui și a identității chiar cu prețul destrămării unei familii. De la o metodă care să te ajute să renunți la a mai obseda asupra punctelor tale slabe, „iubește-te pe tine” a ajuns o metodă de auto-afirmare fără de care nu se mai poate trăi în societatea de zi, și care hrănește mediocritatea, comportamentele negative, deciziile proaste și, în general, toată filozofia „carpe diem”. Dacă prostul nu e prost destul până nu e și fudul, este pentru că vreun guru l-a învățat că așa îi șade cel mai bine.

Acest concept a avut origini bune. A fost direcționat împotriva unei culturi în care defectele oamenilor, în special cele fizice, sunt puse sub lupă și sunt și folosite pentru a vinde cât mai multe soluții posibile. Într-o cultură în care fetele și băieții încep să țină diete și de la zece ani și în care chirurgia plastică este o afacere de multe zeci de miliarde de dolari anual, importanța stimei de sine a ajuns în centrul atenției. O doză bună de stimă de sine este legată de o sănătate mintală mai bună, rezultate academice mai bune, succes în carieră, relații mai bune și altele. Face parte din ceea ce înseamnă să fii o persoană bună și dezvoltată emoțional.

Rapid însă lucrurile au luat-o la vale și, la fel ca în domeniul extrem de haotic al nutriției, rezultatele unor studii științifice au fost folosite pentru a direcționa resurse și a forma politici publice, de această dată de creștere și educare a copiilor. Astfel că, Occidentul, și noi după el, îi învață pe copii că nu mai contează performanța, și cu atât mai puțin nu contează eșecul. Contează doar încercarea, oricât de timidă, de a performa. Asta ar trebui să crească o generație de adulți cu o bună stimă de sine, dar fără niciun suport real care chiar să îi ajute să răzbească în viață. Copiii cresc în adulți învățați să nu facă diferența între bine și rău și să nu persevereze pentru a deveni persoane mai bine și a-și atinge țintele. Iubirea de sine înseamnă complacere în eșecuri repetate, și traiul cu impresia că acestea nu au niciul fel de consecințe și că îți vor garanta succesul, doar pentru că ești „autentic”.

„Cea mai comună înțelegere pe care o avem despre sine este că avem o țintă, ca persoane individuale, să privim spre interior, să ne găsim adevăratul sine și să încercăm să fim pe cât de autentici și loiali sinelui nostru, pe cât se poate”, explică profesul de la Harvard, Michael Puett, unde s-a ajuns cu această filozofie. Această formulare aruncă o rază de înțelepciune și vrea să confere o valoare superioară ideii de iubire a sinelui, dar este obligată să admită că omul poate fi redus la o esență bine definită, stabilă, de neschimbat și inerent bună. Deodată, nu mai avem o personalitate care este formată din felul în care am învățat să reacționăm la mediul din jur și din obiceiurile pe care le-am adoptat, bune și proaste, și care se pot și unele trebuie schimbate. Deodată, dacă rămânem loiali sinelui, este cel mai mare bine pe care l-am putea face, indiferent că sinele acela se complace în obezitate, în relații sexuale riscante, educație proastă și altele. „Ești cine ești”, iar ăsta e cel mai frumos lucru, cea mai frumoasă variantă a ta, pe care o lume obligată la toleranță extremă și corectitudine politică, trebuie nu doar să o accepte, ba chiar să o îmbrățișeze. De aici, derivă mai departe înțelegerea că iubirea de sine este o precondiție pentru a fi o persoană „bună” în ziua de azi, implicând deopotrivă ce înseamnă să fii o persoană „rea”.

Ceva e greșit cu tine dacă nu ești în stare să te iubești, înseamnă că „ai bagaje” de care nu ești în stare să te dezlipești. Ceva e greșit cu tine dacă vrei să te dai cu rimel, ar trebui să înveți mai întâi să te iubești așa cum ești și apoi să te dai cu rimel. Ceva e greșit cu tine dacă vrei să te bronzezi sau să îți faci vreo freză de inspirație africană. Ai probleme și trebuie să descoperi cine ești cu adevărat și să iubești ce ai descoperit. E foarte ironic cum societatea vrea să ajute și să ridice stima de sine a tot felul de categorii de persoane anterior asuprite, spunându-le că sunt ok așa cum sunt și să iubească liber, fără să se mai ascundă, doar ca apoi să reglementeze ce înseamnă această iubire de sine. Totul a pornit ca o luptă a femeilor împotriva unor norme aberante promovate de mass-media și impuse de societate și s-a terminat în cerc închis. Să nu te iubești și să nu îți iubești corpul nu doar că nu e sănătos, dar nu e cool. Acest eșec este la fel de stigmatizat cum au fost stigmate diverse „defecte” fizice de-a lungul timpului. După ce societatea ne-a învățat că nu toți suntem demni de iubire, acum ne obligă să ne iubim singuri, iar cei care nu pot să facă asta sunt obligați să pretindă că o fac, să trăiască o minciună, pentru a nu fi stigmatizați și mai departe.

Partea cea mai gravă este egalarea iubirii de sine cu iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, și astfel, ștergerea cu buretele a oricăror defecte de personalitate și obiceiuri negative. Pentru că dacă Iisus a spus că ne iubește așa cum suntem, EXACT așa, păcătoși cum suntem, cum am putea noi să ne discredităm singuri, să ne judecăm singuri și să ne găsim vinovați? Suntem noi mai deștepți ca Dumnezeu? Sau ne cunoaștem noi mai bine decât ne cunoaște Dumnezeu? Evident că nu. Atunci chill, că suntem ok, q.e.d. Și nu e cea mai importantă poruncă să ne iubim aproapele cum ne iubim pe noi înșine? Deci, cum am putea face asta dacă nu ne-am iubi pe sine, mai întâi de toate?

Este adevărat că un creștin practicant nu se poate urî pe sine în contul faptului că este produsul mâinilor lui Dumnezeu, făcut după chipul lui Dumnezeu, și că însuși Dumnezeu Și-a dat viața pentru el. Cu toate astea, el este conștient că s-a născut pe acest pământ sub domnia păcatului, nu a lui Dumnezeu, și că Dumnezeu îl iubește în ciuda defectelor lui, nu datorită lor. Condiția pentru a rămâne în dragostea lui Dumnezeu este simplă: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, aşa cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10). Aceste cuvinte îi aparțin lui Iisus, iar dacă cineva va analiza exemplul Său practic în ce privește „păzirea poruncilor”, va descoperi că atunci când tot El ne îndeamnă să ne iubim aproapele la fel cum ne iubim pe noi, vorbește despre o iubire care se jertefește pe sine, nu se înalță pe sine, și vorbește despre o lege care le include pe toate celelalte (să nu minți, să nu înșeli, să nu comiți adulter, să nu fii invidios etc.) Această iubire este caracterizată de responsabilitate față de propriile acțiuni și este exact opusul admiterii oricărui tip de comportament în contul „iubirii de sine”. De fapt, despre tipul de iubire de sine care se practică azi, Iisus a vorbit foarte clar: „Să ştii că în zilele de pe urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, aroganţi, blasfemiatori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, lipsiţi de sfinţenie, fără afecţiune, neînduplecaţi, acuzatori, neînfrânaţi, sălbatici, neiubitori de bine, trădători, nechibzuiţi, încrezuţi, iubitori mai degrabă de plăceri decât de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar negându-i puterea.” (2 Timotei 3:1-6)

Îndemnul „iubește-te așa cum ești” a început bine, dar nu a ajuns decât un mecanism de orbire față de un caracter meschin care este promovat și lăudat în societate. Iubirea de sine a devenit înălțare de sine. Nu este nevoie de Biblie pentru a identifica câteva atribute ale acestui caracter, dar ele sunt practic aceleași: aroganță, foame de bani, nepăsare de părerea celorlați, lipsa autocontrolului, nemulțuire constantă, neînduplecare când cineva îndrăznește să corecteze ceva etc. De fapt, în ce privește aceste persoane am primit următorul sfat: „Îndepărtează-te de astfel de oameni!” Stima de sine sănătoasă nu exclude responsabilitatea, maturitatea și perfecționarea caracterului. Apreciază cine ești pentru punctele tale forte și indentifică-ți potențialul, dar nu te îndrăgosti de el pentru că nu este o iubire împărtășită.

Sursa: semneletimpului.ro