În Tetraevanghelie sunt evocate numeroase cazuri ale unor demonizaţi. Astfel, în Ioan10,21: „Alţii ziceau: Cuvintele acestea nu sunt ale unui demonizat. Cum poate un demon să deschidă ochii orbilor?” . În Luca 8, 36: „Şi cei ce văzură le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul”. Marcu 5, 15-16,18 menţionează : „Şi s-au dus la Iisus şi au văzut pe cel demonizat şezând jos, îmbrăcat şi întreg la minte, el care avusese legiune de demoni, şi s-au înfricoşat”, „Iar cei ce au văzut, le-au povestit cum a fost cu demonizatul şi despre porci.”, „Iar intrând El în corabie, cel ce fusese demonizat Îl ruga ca să-l ia cu El.” În Matei 12, 22 :
Aceste suflete nenorocite nu mai locuiau în case, ci în morminte. Din morminte au ieşit şi L-au întâmpinat pe Iisus. Nimeni nu putea să-i ţină legaţi, nici chiar în lanţuri; când au simţit că se apropie Fiul lui Dumnezeu au început să strige: „Ce legătură este între noi şi Tine, Iisuse Fiul lui Dumnezeu, ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?” (Mat. 8,29). Ce descoperim din aceste cuvinte ale demonilor care vorbeau prin gura demonizaţilor? Observăm că şi ei L-au cunoscut că este Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt. Ei L-au cunoscut, dar lumea nu L-a cunoscut şi nici chiar ucenicii Lui. Cu puţin timp înainte se petrecuse o minune: ucenicii erau în corabie şi s-a pornit un vânt puternic ameninţând scufundarea corabiei; Iisus s-a ridicat, a certat vântul şi marea s-a liniştit. Văzând aceasta, ucenicii au zis între ei: „Cine este acesta de care ascultă şi vântul şi marea?” (Matei 8:27). Observăm totodată că demonii aceştia au făcut rugăciune către Fiul lui Dumnezeu, rugându-L să nu-i chinuiască. Descoperim că şi demonii, care sunt duhuri necurate, se tem de chinuri,de suferinţe. La rugăciunea pe care o adresează Mântuitorului vedem cu ce obrăznicie spun: „Ce legătură este între noi şi Tine, ai venit aici să ne chinuieşti mai înainte de vreme?” Mai observăm că demonii ştiu sigur că se vor chinui după ziua judecăţii în iad şi ei se tem, se înfricoşează de hotărârea aceea pe care o va da Hristos atunci. Mai departe, Sfânta Evanghelie ne spune că era acolo o turmă mare de porci şi dracii se rugau de Iisus să le dea voie să intre în porci şi El le-a îngăduit. Atunci toată turma de porci s-a repezit de pe deal în mare şi s-a înecat, iar păstorii văzând aceasta s-au dus prin oraşe şi prin sate şi au spus cele întâmplate. Duhurile necurate îi făceau fioroşi pe demonizaţii aceia, căci nimeni nu se încumeta să treacă prin locurile acelea.Observăm că toate cele spuse de cel demonizat aparţin demonului din el, care, folosindu-se de toate ale fiinţei omeneşti, îşi manifestă voinţa din două motive: demonul vrea să îşi arate puterea, înstăpânirea asupra omului şi, îmbrăcând „haină” omenească, să inducă în eroare. Când Evanghelistul notează că strigau către Iisus să fie lăsaţi în pace, cei prezenţi (martorii potolirii furtunii) puteau crede că bolnavii se răzvrătesc împotriva Fiului lui Dumnezeu: „Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Venit-ai aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8, 29). Lupta cu demonii are loc în planul subtilităţilor până la Judecata de Apoi, la care se referă ultimele cuvinte, când vor fi aruncaţi în gheena focului nestins, cum arată Apocalipsa Sf. Ioan Teologul: „Şi diavolul care-i amăgise a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este Fiara şi Profetul Mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” (Apocalipsa 20, 10). În câteva cuvinte se desfăşoară o adevărată strategie a vicleniei. Numindu-L pe Iisus, „Fiul lui Dumnezeu” , demonii cred că ştiinţa lor îi va păcăli pe oameni sugerând o „intimitate”, un „târg”: acum stăpânim noi şi după aceea vei stăpâni, când noi ne vom fi împlinit misiunea ca nişte „trimişi”. Îi reproşează Mântuitorului ca unuia care ar fi stricat un târg, deşi ei îi recunosc autoritatea. Nu era în acel „târg” să fie chinuiţi „înainte de vreme”. În cele trei ispitiri (Matei 4, 1-10; Luca 4, 1-13), nu încercase diavolul să-L supună pe Iisus? Sf. Luca notează, semnificativ, că „diavolul, sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o vreme” (4, 13). Biruit, n-a renunţat să lupte împotriva Fiului lui Dumnezeu, ajungând să creadă că, pe Cruce, s-a arătat triumful lui. Mântuitorul nu se lasă mărturisit de fiii întunericului şi îi alungă: „Duh necurat, ieşi afară din om!” (Marcu 5, 8). Cineva s-ar putea întreba de ce acceptă Iisus să facă după cuvântul lor, căci „demonii Îl rugau zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci” (Matei 8, 31). Nu gândiseră ei oare, că, făcând pagubă gadarenilor, îi vor răzvrăti, iarăşi, împotriva Fiului lui Dumnezeu? Sfântul Ioan Gură de Aur, răspunzând la întrebarea: „Pentru ce Hristos a făcut ce au cerut demonii, îngăduindu-le să intre în turma porcilor?” , spune: „Ca să cunoască toţi că demonii nici în porci nu îndrăznesc să intre dacă Hristos nu le-ar îngădui” (Omilii la Matei, apud pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc, Predici exegetice la duminicile de peste an, „Teofania”, 2001, p. 80). Pe de altă parte, li se oferă imaginea degradării pentru duşmănia lor faţă de om şi faţă de Fiul Omului: au cerut să se coboare la nivelul unor necuvântătoare, fiinţe fără minte şi fără suflet, în întunericul stihial al instinctelor; următoarea treaptă nu era decât iadul, întunericul de moarte al apei în care se aruncă turma: „Şi El le-a zis: Duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a repezit de pe stâncă-n mare şi a pierit în apă” (Matei 8, 32). Reacţia gadarenilor n-a întârziat să apară. Deşi eliberaţi de duhurile rele, care oricând ar fi putut să-i stăpânească şi pe alţii, „îndată tot oraşul a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din ţinutul lor”(Matei 8, 34). Mântuitorul le ascultă dorinţa, din respect pentru libertatea lor. Dumnezeu nu obligă pe nimeni să Îl iubească, dar aşteaptă, cu răbdarea Sa fără margini, să-I descoperim bunătatea, mila, dragostea. Se va fi întristat Fiul Său pentru necredinţa lor, fiindcă, fără să o spună, auzea glasul inimii lor: „Ce ai cu noi, Iisuse?”.
IV. Hristos – biruitorul iadului
Atitudinea Părinţilor faţă de nebunie sau demonizare are un caracter pozitiv. Posedarea este socotită o încercare îngăduită de Dumnezeu spre curăţire şi sporire duhovnicească, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „ Să daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus”( I Cor.5,5).Sfântul Ioan Gură de Aur spune şi el că lucrarea drăcească, înţelegând aici şi însăşi îndrăcirea, are rostul de „a-l mustra pe om”, nu pentru a-l pedepsi, ci mai curând pentru a-l „îndrepta” şi a-l „aduce iarăşi pe calea cea dreaptă”, adică de a-l „întoarce la Dumnezeu”. Potrivit viziunii duhovniceşti, tot ceea ce i se întâmplă omului cu credinţa deplină este de folos pentru mântuirea sufletului, iar nebunia ce are drept cauză lucrarea demonilor nu e o stricăciune de neînlocuit, ci potrivit proniei dumnezeieşti, reprezintă pentru unii cale de ieşire din neorânduiala în care trăiau şi o încercare care-i poate urca spre cunoaştere.Pentru a îndeplini acestea omul trebuie să rupă legătura cu demonii ce sălăşuiesc în el, iar acest lucru este posibil, deoarece chipul lui Dumnezeu, nepieritor în om, face ca libertatea vrerii sale să nu poată fi cu totul nimicită, aşa că omului îi rămâne puterea de a se întoarce la Dumnezeu.Cazul demonizaţilor din Gadara este edificator pentru a prezenta puterea omului, dată de Dumnezeu de a se întoarce la El. De vreme ce mulţimea îl numea om, au venit demonii să-i propovăduiască dumnezeirea. Ei şi-au mărturisit dinainte împotrivirea, ca Hristos să nu le socotească rugămintea drept una vicleană. De aceea L-au rugat şi L-au implorat. Astfel unii pe care lanţuri de fier nu-i puteau ţine au venit legaţi la El. Unii care alergau prin munţi au coborât în câmpie. Unii care nu lăsau pe nimeni să treacă prin părţile lor L-au văzut pe Domnul stând ca un zid în faţa lor şi s-au oprit. Este aceasta biruinţa lui Hristos asupra iadului, căci toate sunt prin voia Domnului şi prin El ne aflăm mântuirea. Istorisirile din Vieţile Sfinţilor stau mărturie adăpostului pe care demonizaţii îl aflau în biserici şi mânăstiri socotite cele mai potrivite locuri pentru lecuirea lor, pentru că acolo este chemat cu putere ajutorul harului dumnezeiesc, pentru că acolo este sălaşul celor înduhovniciţi, care, prin sfintele lor nevoinţe, ajung împărtăşindu-se de darul nemărginitei Sale milostiviri şi de puterea Sa de a-l renaşte pe om.
rotheo.wordpress.com