Adevărata smerenie și smerenia mincinoasă.

Smerenia mincinoasă orbeşte omul în aşa hal, că îl sileşte nu numai să creadă că e smerit şi să dea de înţe­les celorlalţi că este astfel, ci să o spună deschis, pro-povăduind-o cu mare glas.Amarnic îşi bate joc de noi minciuna atunci când, amăgit fiind de ea, o recunoaşte drept adevăr.Smerenia cea din har este nevăzută, aşa cum nevă­zut este şi Dăruitorul ei – Dumnezeu. Ea este acoperită de tăcere, simplitate, nefăţărnicie, lipsă de sforţare, li­bertate.Smerenia cea mincinoasă poartă întotdeauna un chip prefăcut; prin aceasta ea se face cunoscută lumii.Smerenia cea mincinoasă iubeşte scenele: prin aceasta ea amăgeşte şi se amăgeşte. Smerenia lui Hristos este îm­brăcată în haină şi cămaşă (Ioan XIX, 24), în veşmântul cel mai nemeşteşugit: acoperită de acest veşmânt, ea nu se face cunoscută şi nu este băgată în seamă de oameni.Smerenia este o chezăşie în inimă, o însuşire sfântă şi fără de nume a acesteia, o deprindere dumnezeiască ce se naşte în suflet, pe nesimţite, din plinirea porun­cilor evanghelice. Lucrarea smereniei poate fi pusă alături de patima iubirii de argint. Cel atins de neputinţa credinţei şi iu­birii faţă de comorile pământeşti, cu cât le agoniseşte mai mult pe acestea, cu atât se face mai lacom şi mai nesăţios de ele. Cu cât se îmbogăţeşte mai mult, cu atât i se pare că e sărman şi neîndestulat. Tot aşa şi cel mânat de smerenie, cu cât se îmbogăţeşte mai mult cu virtuţi şi daruri duhovniceşti, cu atât se vede pe sine mai sărac şi mai de nimic.Este firesc să fie aşa. Atunci când omul nu a gustat încă din binele cel mai înalt, propriul său bine, pângărit de păcat, are preţ înaintea lui. Atunci, însă, când se îm­părtăşeşte de binele dumnezeiesc, duhovnicesc, atunci riu mai pune deloc preţ pe binele său, care este unit şi amestecat cu răul.Scumpă îi era săracului punguţa cu bani de aramă adunaţi de el, vreme îndelungată, cu trudă şi cu oste­neală. Un bogat, însă, i-a vărsat în sân, pe neaşteptate, o mulţime nenumărată de galbeni curaţi, iar săracul a aruncat cu dispreţ punguţa cu arămioare, ca pe o povară care numai l-ar fi îngreunat. Dreptul şi multpătimitorul Iov, după ce a suferit is­pite cumplite, s-a învrednicit de vederea lui Dumne­zeu. Atunci el a grăit către Dumnezeu printr-o rugăciu­ne insuflată: Cu auzul urechii Te auzeam mai înainte, iar acum ochiul meu Te-a văzut pe Tine. Ce roadă a odrăslit în sufletul dreptului din vederea lui Dumnezeu ? Pentru aceea, continuă, şi îşi încheie Iov rugăciunea sa, m-am defăimat pe mine şi m-am topit, şi mă socotesc pe mine pământ şi cenuşă (Iov XLII, 5-6).Voieşti a dobândi smerenia? Plineşte poruncile evanghelice: dimpreună cu ele se va sălăşlui în inima ta, dăruindu-se ei, smerenia cea sfântă, adică plăcută Domnului nostru lisus Hristos. începutul smereniei este sărăcia cu duhul; mijlocul ei este sporirea în ea mai presus decât toată mintea şi atingerea păcii lui Hristos, iar sfârşitul şi desăvârşirea ei este dragostea lui Hristos. Smerenia nu se mânie niciodată, niciodată nu caută să placă oamenilor, nu se lasă în voia întristării, de nimic nu se înfricoşează. Poate, oare, să se lase în voia întristării cel care dina­inte s-a recunoscut pe sine vrednic de tot necazul? Poate să se teamă de nenorociri cel care dinainte s-a osândit pe sine la necazuri, cel care vede în acestea mij­locul mântuirii sale? Bineplăcuţii lui Dumnezeu au iubit cuvintele tâl­harului celui cu bună pricepere care a fost răstignit ală­turi de Domnul. Fiind în necazuri, s-au obişnuit să spu­nă: Cele vrednice după faptele noastre luăm; pomeneşte-ne, Doamne întru împărăţia Ta (Le. XXIII, 41,42). Orice necaz ei îl întâmpină prin recunoaşterea faptului că sunt vrednici de el. Pacea sfântă intră în inimile lor dimpreună cu vor­bele smereniei! Ea aduce paharul mângâierii duhovni­ceşti şi la patul celui bolnav, şi în temniţă la cel închis în ea, şi la cel prigonit de oameni, şi la cel prigonit de demoni. Paharul mângâierii este adus de către mâna smere­niei şi celui răstignit pe cruce; lumea poate să-i aducă acestuia numai oţet amestecat cu fiere (Mat. XXVII, 34). Cel smerit nu e în stare să aibă răutate şi ură: el nu are vrăjmaşi. Dacă vreunul din oameni îi pricinuieşte necazuri, el vede în acest om o unealtă a dreptei judecăţi sau a Proniei Dumnezeieşti. Cel smerit se încredinţează pe de-a-ntregul voii lui Dumnezeu. Cel smerit trăieşte nu cu propria lui viaţă, ci prin Dumnezeu. Cel smerit este străin de nădăjduirea în sine, şi de aceea el caută neîncetat ajutorul lui Dumnezeu, neînce­tat petrece în rugăciune. Ramura roditoare se pleacă spre pământ, apăsată de mulţimea şi greutatea roadelor sale. Ramura stearpă creşte în sus, înmulţindu-şi mlădiţele sale neroditoare. Sufletul bogat în virtuţile evanghelice se cufundă în smerenie din ce în ce mai adânc, şi în adâncurile acestei mări află mărgăritarele cele de mult preţ: darurile Duhului. Trufia este semnul neîndoielnic al omului deşert, rob al patimilor, semnul sufletului în care nu are nici o intrare învăţătura lui Hristos. Nu judeca pe om după cele din afară ale sale; nu-ţi da cu părerea despre el că este trufaş, ori că este smerit. Nu judecaţi după înfăţişare, ci după roadele lor îi veţi cunoaşte (In. VII, 24; Mt. VII, 16). Domnul a poruncit să-i cunoaştem pe oameni după faptele lor, după pur­tarea lor, după urmările faptelor lor. Ştiu eu trufia ta şi răutatea inimii tale (1 împ. XVII, 28), i-a zis lui David aproapele său, dar Dumnezeu a dat mărturie pentru David: Aflat-am pe David, robul Meu; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el (Ps. LXXXVIII, 21). Nu cum va căuta omul va vedea Domnul: căci omul va căuta la faţă, iar Dumnezeu va căuta la inimă (1 împ. XVI, 7). Judecătorii cei orbi socot adesea smerit pe cel făţar­nic şi josnic, care caută să fie pe placul oamenilor, în vreme ce el este un hău al slavei deşarte. Dimpotrivă, acestor judecători neştiutori le pare tru­faş cel care nu caută laude şi răsplătiri de la oameni, şi de aceea nu se târăşte înaintea oamenilor, ci este slugă adevărată a lui Dumnezeu; acesta a simţit slava lui Dumnezeu, care se descoperă numai celor smeriţi, a simţit putoarea slavei omeneşti şi şi-a întors de la ea şi ochii şi mirosul sufletului său. „Ce înseamnă a crede ?” – a fost întrebat un mare bi-neplăcut al lui Dumnezeu. Acesta a răspuns: „A crede înseamnă a petrece întru smerenie şi milă”. Smerenia nădăjduieşte în Dumnezeu – nu în sine şi nu în oameni; de aceea, purtarea ei e simplă, fără oco­lişuri, statornică, măreaţă. Fiii cei orbi ai acestei lumi numesc asta trufie. Smerenia nu pune nici un preţ pe bunătăţile cele pă­mânteşti; în ochii ei, mare este Dumnezeu, mare este Evanghelia. Ea năzuieşte către acestea, neînvrednicind stricăciunea şi deşertăciunea nici cu luarea aminte, nici cu căutătura. Sfânta răceală faţă de stricăciune şi deşer­tăciune este numită trufie de către fiii stricăciunii şi slu­jitorii deşertăciunii. Este o închinăciune sfântă ce vine din smerenie şi din cinstire faţă de aproapele, faţă de chipul lui Dum­nezeu, faţă de Hristos în aproapele; şi este o închinăciu­ne stricată, interesată, care caută să placă oamenilor şi totodată urăşte oamenii, împotrivitoare lui Dumnezeu şi urâtă înaintea Lui: pe aceasta a cerut-o satana de la Dumnezeul-Om, îmbiindu-L în schimbul ei cu toate împărăţiile pământului şi slava lor. Câţi nu sunt şi acum cei care se închină pentru a primi foloase pământeşti! Cei înaintea cărora se închi­nă aceştia le laudă smerenia. Fii cu luare-aminte, bagă de seamă: cel ce ţi se închi­nă o face din cinstire faţă de om, din dragoste şi din smerenie ? Sau închinarea lui îţi gâdilă trufia, pentru a scoate oarecare folos vremelnic? Tu, care te numeri printre mai-marii pământului, ia seama: înaintea ta se târăsc slava deşartă, linguşirea, josnicia ! Acestea, după ce îşi vor fi atins ţelul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintâi prilej. Niciodată nu-ţi revărsa dărnicia asupra celui stăpânit de slava de­şartă: acesta, pe cât este de umil înaintea celor mai mari, pe atât este de obraznic, semeţ, lipsit de omenie cu cei mai mici242. Pe cel stăpânit de slava deşartă îl vei cunoaşte după deosebita înclinare pe care o are către linguşire, către slugărnicie, către minciună, către orice lucru ticălos şi josnic. Pilat s-a supărat pe tăcerea lui Hristos, care i s-a pă­rut trufaşă. Mie, a zis el, nu-mi răspunzi ? Sau nu ştii că am putere să-Ţi dau drumul şi putere am să Te răstignesc ? (In. XIX, 10).’Domnul şi-a lămurit tăcerea punând în lumină voia lui Dumnezeu, pentru care Pilat, ce credea că lucrează după bunul său plac, era doar o unealtă oarbă. Din pri­cina trufiei, lui Pilat i-a fost cu neputinţă să priceapă că înaintea lui stătea smerenia atotdesăvârşită: Dumne­zeu înomenit. Sufletul înalt, sufletul cu nădejde cerească, care dis­preţuieşte bunătăţile cele stricăcioase ale lumii acesteia, nu este în stare de mărunta dorinţă de a plăcea oame­nilor şi de slugărnicie. Greşeşti numind trufaş acest su­flet pentru faptul că nu îndestulează cerinţele patimilor tale. Amâne ! Cinsteşte trufia cea binecuvântată, lui Dumnezeu plăcută, a lui Mardoheu ! Aceasta, care în ochii tăi e trufie, de fapt e sfântă smerenie”. Smerenia este învăţătura evanghelică, virtutea evanghelică, puterea tainică a lui Hristos. Dumnezeu S-a arătat oamenilor îmbrăcat întru smerenie, şi acela dintre oameni care se va îmbrăca întru smerenie se va face asemenea cu Dumnezeu. Dacă voieşte cineva să vină după Mine, vesteşte Sfânta Smerenie, să se lepede de sine, să ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie (Mt. XVI, 24). Altminteri e cu neputinţa a deveni ucenic şi următor al Celui Ce S-a smerit pana la moarte, până la moartea pe cruce. Acesta a şezut de-a dreapta Tatălui. Acesta e Noul Adam, începătorul de neam al sfintei seminţii a celor aleşi. Credinţa în El în­scrie în numărul celor aleşi; alegerea se primeşte prin sfânta smerenie, se pecetluieşte prin sfânta dragoste.