Dintre toate virtuţile, cea care ajută cel mai mult la dobândirea dragostei dumnezeieşti, este rugăciunea curată. Între dragoste şi rugăciune este o legătură duhovnicească profundă. “Cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, acela se şi roagă cu totul neîmprăştiat. Și cel ce se roagă cu totul neîmprăştiat, acela şi iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat”. Dragostea este rodul rugăciunii, dar o întrece pe aceasta. “Iubirea este mai mare decât rugăciunea, ne încredinţează Sfântul Ioan Scărarul. Rugăciunea a fost socotită totdeauna o virtute parţială; iubirea e cuprinzătoarea tuturor”. Sfântul Simeon Noul Teolog şi ucenicul său – Cuviosul Nichita Stithatul – ne învaţă că slujirea aproapelui este mai mare decât rugăciunea şi fapta dragostei mai mare decât fapta şi darul rugăciunii. De aceea, el ne dă următorul sfat: “De cânţi rugăciune lui Dumnezeu şi un frate stă la uşa chiliei tale şi bate, să nu pui mai presus fapta rugăciunii decât fapta dragostei şi să treci cu vederea pe fratele tău. Căci acest lucru nu e plăcut lui Dumnezeu. El vrea untdelemnul iubirii şi nu jertfa rugăciunii. Lăsând deci darul rugăciunii, dă cuvânt de iubire fratelui, slujindu-l pe el. Apoi, întorcându-te, adu darul tău Tatălui duhurilor, cu lacrimi şi cu inimă zdrobită şi duh drept se va înnoi în cele din lăuntru ale Tale”. Iubirea este sinteza poruncilor şi culmea virtuţilor creştine, “cea mai generală dintre virtuţi”. Sfântul Simeon, care a cântat atât de frumos roadele iubirii, o numeşte pe aceasta “Prima împărăteasă şi doamnă a tuturor virtuţilor… Ea e capul tuturor şi veşmântul şi slava… Deci virtuţile fără iubire sunt veştede şi nefolositoare. Și e gol de slava dumnezeiească cel ce nu are iubirea”. Orice asceză, fie ea oricât de aspră, lipsită de iubire nu apropie de Dumnezeu, ci dimpotrivă ne depărtează şi de El şi de semeni. Iubirea creştină sădeşte în sufletul credincios darurile Duhului Sfânt. Prin aceasta se vădeşte că ea este “sfârşitul tuturor bunătăţilor şi cauză a tot binele, pe cei ce umblă în ea, ca una ce este ea însăşi credincioasă şi nu cade şi rămâne”. “Calea prea slăvită a iubirii” este, deci, “cu adevărat dumnezeiească şi îndumnezeitoare şi călăuzitoare spre Dumnezeu”.