Iubirea vrăjmașilor…

“Evanghelia de astazi este una dintre cele mai importante pericope evanghelice ce se citesc in Biserica noastra. Si spun ca este impopulara si incomoda, pentru doua motive: intai, pentru ca minimalizeaza niste valori in care am fi sperat ca ne puteam regasi si noi mai usor si, in al doilea rand, pentru porunca aceasta atat de grea – pentru cei mai multi cu neputinta de implinit – a iubirii vrajmasilor. 

Pe de o parte, deci, Evanghelia minimalizeaza virtutile aflate la indemana noastra, a tuturor: omenia, iubirea celor dragi, cinstea si dreptatea.

Omenia. Zice Mantuitorul Hristos: „Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea” (Lc. 6, 3) Nu este vorba despre omenia aceasta minimala, de a face bine celui de la care pretindem ori asteptam acelasi bine. Sunt cuvintele pe care romanul le-a preluat in proverbul: „Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”. Evanghelia insa nu se limiteaza la modul acesta negativ – ca sa ne arate doar ceea ce nu trebuie sa facem – ci ne invita la un Crestinism pozitiv si lucrator, savarsind mai intai noi, adica, ceea ce am dori sa primim de la cei din jurul nostru.

O alta valoare, pe care o „minimalizeaza” evanghelia de astazi, prin cuvintele: „Daca iubiti pe cei ce va iubesc pe voi, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii acelasi lucru fac?”,este „iubirea celor dragi”. Si aceasta, pentru ca o astfel de iubire este cat se poate de fireasca. Nu este, adica, nici o scofala, sa-i iubesti pe cei dragi! Nu este cine stie ce ca-ti iubesti parintii ori copiii; sa-ti iubesti sotia, sotul ori prietenii; sa-i iubesti pe cei care te iubesc pe tine. O fac, de altfel, si pacatosii!

Alta virtute pe care evanghelia de astazi o „bagatelizeaza” prin cuvintele „Daca faceti bine celor care va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac?”, este „cinstea” sau „corectitudinea”, proprii, iata, pana si pacatosilor, iar a patra valoare este „dreptatea” caci zice:

„Daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai”.

Dupa ce ni se arata ca toate aceste valori sunt departe de a fi cine stie ce virtuti extraordinare, cu care am putea „obliga” in vreun fel pe Dumnezeu, evanghelia vine si ne socheaza de-a dreptul pe toti cu cuvintele:

„Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine si dati cu imprumut fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt”. 

Sunt „normalizate”, asadar niste valori in care fiecare dintre noi ne-am fi putut regasi, poate, cu usurinta, aratandu-ne totodata care este adevarata virtute!

Astfel, ca sa ne invete odata pentru totdeauna ca trairea in Hristos si Crestinismul nu inseamna numaidecat o viata  „convenabila”, comoda si la indemana oricui, evanghelia de  astazi vine cu aceasta porunca: “Iubiti pe vrajmasii vostri”. Trebuie sa stiti, dragii mei, ca nici o alta religie de pe pamant nu „a riscat” o asemenea prescriptie, impunand un asemenea „jug” credinciosilor sai – iubirea vrajmasilor. […]. Evreul, in religia sa Mozaica, spune: “Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrasmasul tau!” (Mt. 5, 43), iar musulmanul propovaduieste „razboiul sfant”. Hristos, insa, pune „stacheta” mult mai sus. Dintre toti intemeietorii de religii, El este cel mai „cutezator” si mai „pretentios”: “Iubiti pe vrasmasii vostri!”

Si ca sa ne dam seama cat de urata este inaintea lui Dumnezeu atitudinea de dispret, de ura sau de nesocotire a celui de langa noi, ajunge sa ne amintim depilda vamesului si a fariseului (Lc. 18, 10-14) unde, mai indreptat s-a intors la casa sa vamesul pacatos, decat fariseul drept, dar dispretuitor. E adevarat, vamesii treceau in vremea aceea drept cei mai pacatosi oameni, pentru ca nu-si faceau cinstit munca si nedreptateau adesea pe semenii lor. Fariseul insa nu vede in vamesul de la usa un impreuna candidat cu el la imparatia lui Dumnezeu. Nu il priveste ca pe fratele sau. Nu constientizeaza ca si acela are nevoie de binecuvantarea lui Dumnezeu. Priveste la el peste umar. Il desconsidera chiar si inaintea Domnului:

“Doamne, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni: rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames…!”

Iubiti credinciosi,

Sunt intre noi persoane care „nu stiu nimic” despre evanghelia de astazi; care „nu au auzit niciodata” cuvintele ei. Numai asa se poate explica de ce prea putini ne reprosam lipsa de iubire fata de aproapele. Vin unii credinciosi la spovedanie si spun: “Parinte, stiti … n-am pacatuit cine stie ce: n-am dat in cap la nimeni, nu mi-am inselat sotia, n-am furat …” Si o tin tot asa, spunand mai mult ce cred ei ca n-au gresit, decat ceea ce au pacatuit. Ei bine, evanghelia de astazi ne deconspira superficialitatea si crestinismul nostru de carton caci, departe de a ne opri doar de la savarsirea raului, ea ne cere expres sa facem binele. Cui? Celui ce ne-a facut noua nu doar bine, ci chiar si rau. Aceasta este piatra de incercare a adevaratului crestin. Cati dintre noi, asadar, mergem la spovedanie si param sentimentele noastre „necrestine” impotriva aproapelui, chiar daca acela a ajuns printr-o imprejurare sau alta sa ne fie dusman? Caci avem persoane sau fosti prieteni cu care refuzam pana sa si vorbim, ignorand cuvantul lui Dumnezeu: „Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele sau il uraste, mincinos este!“ (I In. 4, 20) De ce il numeste asa? Pentru ca nu poate incapea dragostea impreuna cu ura in acelasi suflet, dupa cum nu pot incapea simultan in acelasi spatiu lumina si intunericul. Tot asa nu poate avea de-a face dragostea, fie ea si indreptata catre Dumnezeu, cu ura fata de aproapele.

Cunosc persoane care tocesc zilnic pragul bisericii, neconcepand sa piarda vreuna dintre slujbe, persoane care se roaga lui Dumnezeu foarte mult, dar care n-au inteles inca taina iubirii. Ma credeti ca exista inimi impietrite printre cei care se pretind „fii” ai lui Dumnezeu? Ei bine, pe acestia, pentru ca nu au iubire, Domnul i-a numit „mincinosi”, pentru ca nu poate avea nimic comun Dumnezeu cu ura.

Dragii mei,

Hristos insusi ne-a dat exemplu de iubire atunci cand fost arestat, palmuit, scuipat si omorat pe nedrept! Nu S-a gandit nicio clipa la valorile cu care ne place noua sa ne laudam, socotindu-ne ca suntem crestini si este suficient daca vom da dovada de omenie, de iubire fata de cei dragi ai nostri, de corectitudine in viata de zi cu zi si, mai ales, de dreptate. De aceea evanghelia de astazi este, totodata, poate si cea mai „cutezatoare”, pentru ca ne vorbeste de un lucru care ne place cel mai putin: iubirea vrajmasilor.

„Acum sa te vad – vrea sa zica Mantuitorul Hristos – esti omenos, esti cinstit, ii iubesti pe cei ce-ti sunt dragi, esti un om corect si drept etc… Haide sa te vad, insa, pentru ca asta vasazica adevaratul Crestinism: iubesti pe vrajmasii tai”? 

Greu!... Sa iubesc pe cel care ma barfeste sau ma dispretuieste?! Pe cel care ma jigneste?! Pe cel care m-a lovit sau mi-a rapit drepturile?! Da, pe acesta ne cheama evanghelia de astazi sa-l iubim! Iata de ce am spus ca este impopulara si incomoda aceasta pericopa! Cand sa zicem si noi „gata, ne-am regasit in Crestinism, pentru ca suntem oameni de omenie, corecti, cinstiti, drepti, etc…”, vine Mantuitorul Hristos si ne spune: „Da? Esti crestin? Atunci, iubeste-ti vrajmasii!”

Este prescriptia care ne deosebeste de toate religiile de pe pamant. Duceti-va si cercetati! Nu veti mai gasi la nici o religie un „risc” atat de mare; o porunca atat de riscanta si de indrazneata, ca aceasta a iubirii vrajmasilor! Stim cu totii, din viata noastra personala, cat de greu este sa ne mai uitam macar la persoana care ne-a jignit sau ne-a gresit, daramite sa o mai si iubim! Si totusi, evanghelia de astazi ne-o cere, ceea ce inseamna ca este si posibil. Daca nu ar fi fost cu putinta, Hristos nu ar fi stricat cuvintele acestea pe noi! Este cu putinta sa ne iubim vrajmasii, chiar daca pare greu sau imposibil. El insusi a facut-o, atunci cand a fost rastignit: i-a privit cu mila si compasiune pe cei care il scuipau, il batjocoreau si il rastigneau. Dupa modelul Sau, si Sfantul Arhidiacon Stefan si mucenicii de mai tarziu acelasi lucru l-au cerut in rugaciunea lor: „Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta” [FA. 7,60]. De aceea evanghelia de astazi, pe langa faptul ca „minimalizeaza” anumite repere spirituale care risca sa genereze in noi autosuficienta, ne invita sa urcam o „scara” inalta si greu de escaladat — „scara iubirii vrajmasilor”. Insa, ca sa nu ni se para prea greu, haideti sa observam pe rand treptele acestei scari si sa incercam sa le urcam pe toate incet-incet!

O prima treapta catre iubirea vrajmasilor ar fi sa incercam, mai intai, sa nu-i uram pe cei care ne-au gresit, dupa cum ar merita, daca este sa ne luam dupa „dreptatea umana”. Unii, in numele acestei dreptati omenesti, se lasa contagiati de raul celorlalti si se comporta si ei la fel. In felul acesta insa nu facem decat sa ne dezonoram Crestinismul pe care pretindem ca il iubim ori il respectam, si astfel sa inmultim, in loc sa stopam raul. Sa te lupti cu tine sa nu-i urasti si, dupa ce ai reusit sa nu-i urasti, vei putea sa urci urmatoarea treapta, si anume aceea de a nu le reprosa raul pe care ti l-au facut. Fa-te ca ai uitat! Incearca sa ignori  raul acela, ca si cum nici nu s-a intamplat! Si, daca ai facut si aceasta, urca inca o treapta: incearca sa nu-ti pese cu adevarat de raul pe care ti l-au facut. Comporta-te ca si cum ziua si clipa respectiva nici nu au existat. Si, daca ai reusit si aceasta, mai urca o treapta: cand te intalnesti cu ei, zambeste-le si vorbeste-le! Toate acestea, insa, in rugaciune sfanta, ca Dumnezeu sa caute la inima noastra mai mult cu intelepciune decat cu dreptate, iar la inima vrajmasilor nostri mai mult cu dragoste decat cu ura. La sfarsit, dupa ce vom urca toate aceste trepte de care am vorbit, va trebui sa ne rugam si mai mult, insa, ca Dumnezeu sa reverse peste noi darul compasiunii si al iubirii fata de cei care ne-au gresit. Sunt sentimentele cu care si El si-a privit dusmanii.

Frati crestini,

Hristos ne cheama la mila fata de cei care ne gresesc, ne nedreptatesc sau ne batjocoresc. In loc sa lasam frau liber maniei sau unui comportament similar cu al lor, Domnul ne invita sa simtim pentru ei compasiune. Este premisa iubirii! Gandindu-ne, adica: „saracii, nu stiu ce fac! Nu-si dau seama ca nu au dreptate sau nu este bine sa se poarte asa! Sa ne rugam deci, lui Dumnezeu, sa le lumineze mintea, ca sa inteleaga ca nu trebuie sa se comporte asa” si prin rugaciune, El va putea revarsa intr-un final inlauntrul nostru si „misterul iubirii”. Chiar daca nu-si cer iertare si staruie in greseala lor, comportandu-se ca niste adevarati vrajmasi noi avem datoria sa-i iubim! La prima vedere pare greu dar, cred ca daca ne vom propune sa urcam pe rand treptele iertarii cu rugaciune si constienti ca nu avem ce cauta in imparatia lui Dumnezeu daca nu ne vom iubi vrajmasii, Dumnezeu va revarsa asupra noastra puterea si „imposibilul” acesta, „incomoditatea” si „impopularitatea” iubirii vrajmasilor sa devina posibila si aplicabila si in viata noastra. 

[…]

(din: †  Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an,Slatina, 2011)