Trebuie să înţelegem că această haină este Însuşi Iisus Hristos, Domnul şi Mîntuitorul nostru, după mărturia marelui Apostol Pavel care zice: Cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat! (Galateni 3, 27). Ne punem întrebarea: ce datorie avem noi, cei care ne-am îmbrăcat în Sfîntul Botez cu Hristos? Ca răspuns vom spune că toţi cei ce ne-am îmbrăcat cu Hristos, avem datoria mare de a lepăda lucrurile întunericului şi de a ne îmbrăca în hainele luminii (Romani 13, 12).
Care sînt lucrurile întunericului şi de ce se numesc aşa? Lucrurile întunericul sînt toate faptele rele fără de rod, adică păcatele pe care le facem cu voia noastră, despre care ne spune dumnezeiescul Apostol Pavel (Efeseni 5, 11).
Faptele rele se numesc aşa din două motive şi anume: întîi, pentru că ele vin de la diavolul, care se zice stăpînul întunericului (Ioan 14, 30; Efeseni 6, 12; Coloseni 1, 13) şi, în al doilea rînd, se numesc fapte fără de rod ale întunericului, fiindcă întunecă mintea şi sufletul omului şi-l despart pe om de Dumnezeu, Care este lumină: Dumnezeu este lumină şi lumina luminează tuturor şi întunericul nu a cuprins-o (Ioan 1, 5), căci Dumnezeu locuieşte în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16).
Care sînt hainele luminii pe care trebuie să le îmbrăcăm, după învăţătura Sfîntului Apostol Pavel? Acestea sînt toate faptele bune, care mai sînt numite şi arme ale luminii (Romani 13, 12). Cu aceste fapte bune şi arme duhovniceşti ale luminii se cade a ne îmbrăca noi creştinii, după cum ne îndeamnă acelaşi apostol, zicînd: Staţi deci tari, avînd mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcaţi-vă în platoşa dreptăţii şi vă încălţaţi picioarele voastre întru gătirea Evangheliei păcii. Întru toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse, şi coiful mîntuirii luaţi, şi sabia Duhului care este cuvîntul lui Dumnezeu (Efeseni 6, 14-17). Aşadar, vedeţi ce fel de haine se cuvin nouă creştinilor a îmbrăca, şi care sînt faptele cele fără de rod ale întunericului de care trebuie a ne dezbrăca?
Noi, fraţilor, ne-am îmbrăcat în dumnezeiescul Botez cu Hristos şi prin El avem putere a lucra toată fapta bună, după cum ne învaţă Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte (Filipeni 4, 13). Încă şi Domnul ne-a arătat că, prin unirea cu El, toate faptele bune le putem lucra, iar fără de El, nimic bun nu putem face, după cum Însuşi spune: Rămîneţi întru Mine şi Eu întru voi, căci fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 4-5). Căci trebuie să avem în toată vremea unire cu Hristos, prin credinţa cea lucrătoare care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6; II Tesaloniceni 3, 5), şi prin această credinţă, să lucrăm cu multă sîrguinţă toată fapta bună.
La dumnezeiescul Botez ne-am lepădat de satana şi de toate lucrurile lui. Dacă după Sfîntul Botez ne vom întoarce iarăşi la păcate şi nu ne vom pocăi de ele prin mărturisire la duhovnic şi prin facerea canonului dat, atunci ne asemănăm cu cîinele care se întoarce la vărsătura sa şi cu porcul ce se scaldă din nou în mocirla lui (II Petru 2, 22; Pilde 26, 11). Căci, într-adevăr mare datorie avem noi creştinii care ne-am îmbrăcat cu Hristos la Sfîntul Botez, să-I urmăm Lui prin toate faptele bune, aşa cum ne îndeamnă Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Următori făceţi-vă mie, fraţilor, precum şi eu lui Hristos (I Corinteni 11, 1). Dar să întrebăm pe marele Pavel, cum urma el lui Hristos, ca să ştim şi noi în ce fel să urmăm Lui. Să ascultăm ce ne spune el: Trei ani noaptea şi ziua n-am încetat cu lacrimi a învăţa sfătuind pe fiecare. în osteneli multe, în bătăi, în temniţe, în primejdii de multe ori (Fapte 20,31). De la iudei de cinci ori am luat cîte patruzeci lovituri de bici fără una am luat, de trei ori cu toiege am fost bătut, odată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori cu mine corabia s-a sfărîmat; o noapte şi o zi în largul mării am petrecut; în călătorii de multe ori, în primejdii pe rîuri şi de la neamuri şi de la tîlhari, în primejdii în pustie şi pe mare, în osteneală şi trudă, în privegheri, de multe ori, în frig şi în lipsă de haine, pînă în ziua şi ceasul de acum şi flămînzim şi însetăm şi sîntem goi şi sîntem bătuţi, sîntem pribegi, ne ostenim lucrînd cu mîinile; noastre, ocărîţi fiind, binecuvîntăm; prigoniţi fiind, răbdăm; huliţi fiind, mîngîiem. Am ajuns ca nişte gunoi lumii, tuturor lepădătura pînă azi (II Corinteni 11, 25-27).
Iubiţi credincioşi,
Iată în ce fel şi prin cîte necazuri şi prigoane urma lui Hristos dumnezeiescul şi marele Apostol Pavel. Să ne punem întrebarea: oare noi creştinii de azi, care ne-am îmbrăcat cu Hristos prin Sfîntul Botez, mergem noi pe urma Sfîntului Apostol Pavel, precum mergea şi el pe urma suferinţelor lui Hristos? Dacă am lua noi aminte la Sfînta Evanghelie cîte a suferit Mîntuitorul pentru noi, cîte au suferit Apostolii şi toţi sfinţii pentru dragostea lui Hristos, am cunoaşte cît de păcătoşi şi neputincioşi sîntem şi cu cîtă lenevire şi nepăsare lucrăm pentru mîntuirea sufletelor noastre, am cunoaşte cît de puţin ne îngrijim să ne împodobim haina de nuntă a sufletelor noastre, pe care am luat-o la Botez mai curată decît soarele şi care ni se va cere în ziua morţii noastre şi în vremea înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu.
Sfîntul Apostol Petru, arătîndu-ne care este haina şi podoaba cea adevărată a creştinului, ne învaţă, zicînd: Podoaba voastră, să nu fie din afară, împletirea părului şi a podoabelor de aur şi îmbrăcămintea hainelor scumpe. Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a Duhului, blînd şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau odinioară sfintele femei care nădăjduiau în Dumnezeu (I Petru 3, 3-5). Acelaşi lucru învaţă şi Sfîntul Pavel pe femeile creştine, zicînd: Asemenea şi femeile în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcîndu-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur sau din mărgăritare sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte bune precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu (I Timotei 2, 9-10).
Iată cum se cuvine a se împodobi femeile creştine. Adică a nu iubi numai podoaba cea din afară, ci a se împodobi mai ales cu haina cea duhovnicească a sufletului lor, prin lucrarea faptelor bune şi să-şi aducă aminte de ameninţarea lui Dumnezeu care zice: Pentru că fiicele Sionului sînt atît de mîndre şi umblă cu capul pe sus şi cu priviri obraznice, cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor, Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor. În ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, sori, luniţe, cercei, brăţări, văluri, cununi, lănţişoare, cingătoare, miresme, talismane, inele, verigi de nas, veşminte de sărbătoare, mantii, şaluri, pungi, oglinzi, pînzeturi subţiri, turbane şi tunici. Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune; în loc de cingători, frînghie; în loc de cîrlionţi făcuţi cu fierul, pleşuvie; în loc de veşmînt preţios, zdrenţe şi în loc de frumuseţe, pecete de robie (Isaia 3, 16-24).
Dar nu numai femeile, ci şi bărbaţii trebuie să fugă de lux şi de podoabe şi să se silească fiecare a-şi împodobi cu fapte bune aurul cel dinăuntru, adică sufletul său. Fiecare creştin trebuie să-şi aducă aminte că la judecata viitoare, nu va judeca Dumnezeu hainele, ci faptele noastre. Cel ce se va sili a-şi împodobi haina sufletului său cu toată fapta cea bună, unul ca acesta nu se va ruşina cînd va fi chemat la nunta marelui Împărat (Apocalipsa 19, 7-9).
Dacă cineva dintre noi ar fi chemat să meargă înaintea unui împărat pămîntesc sau a unui mare conducător de ţară, cîtă grijă ar avea să-şi împodobească hainele sale ca să nu fie batjocorit pentru a sa neglijenţă. Dar noi cînd vom fi chemaţi la nunta mirelui Hristos înaintea Celui ce este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Apocalipsa 19, 16), ce fel de ruşine, cîtă groază şi muncă vom lua, dacă nu ne vom îngriji a ne împodobi haina sufletelor noastre? Oare nu vom auzi şi noi ca omul din pilda Evangheliei de azi: Prietene, cum ai intrat aici, neavînd haină de nuntă? Oare nu vom auzi noi atunci pe dreptul Judecător şi Preaveşnicul Împărat, zicînd: Legaţi-i mîinile şi picioarele şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară, unde este plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 22, 13).
Vai de noi, fraţilor, cît de puţin ne îngrijim a ne împodobi haina cea de nuntă a sufletelor noastre şi cîtă pedeapsă de la Dumnezeu ne aşteaptă pentru această lenevire şi negrijă! Noi, păcătoşii, uităm că vine moartea şi după moarte este judecată şi muncă veşnică pentru cel ce moare nepocăit şi nepregătit.
Dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, arătînd chinurile care îi aşteaptă acolo pe cei păcătoşi, zice: „Acolo se vor topi ochii beţivilor, acolo se vor veşteji cărnurile judecătorilor, acolo se vor chinui cu foame cumplită şi groaznic vor pătimi cei ce în alăute şi fluiere beau vinul; acolo cu mare durere se vor tîngui şi cu dinţii lor vor scrîşni şi cu amar îşi vor bate feţele lor desfrînaţii şi preadesfrînaţii, furii, ucigaşii de oameni, vrăjitorii, fermecătorii, descîntătorii, scriitorii de mincinoase scrisori, stricătorii de copii, vrăjitorii, mîncătorii de sînge. Aceştia toţi, şi cei asemenea lor, care fără pocăinţă au păcătuit pînă la sfîrşitul lor şi pe calea cea lată şi desfătată au umblat, care duce la pierzare, acolo în chinurile iadului îşi vor afla negreşit sălăşluirea” (Sf. Efrem Sirul, Tomul III, Bucureşti, 1910, p. 39).
Dumnezeiescul şi sfîntul Apostol Pavel gura lui Hristos ne arată că trebuie a ne dezbrăca de hainele răutăţilor noastre şi a ne îmbrăca cu omul cel nou, zicînd: V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit. Şi iarăşi zice: Îmbrăcaţi-vă, dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blîndeţe şi cu îndelungă răbdare… Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvîrşirii (Coloseni 3, 12-15).
Aţi auzit, fraţi creştini, ce îmbrăcăminte trebuie să avem noi creştinii şi care sînt podoabele duhovniceşti ale hainelor de nuntă ale sufletelor noastre? O, de nu am uita noi păcătoşii, învăţătura şi sfătuirea marelui Apostol şi de ne-am îngriji în toată vremea a ne îmbrăca cu aceste sfinte virtuţi, care împodobesc haina cea de nuntă a sufletelor noastre, ca, în ziua cea mare a judecăţii lui Dumnezeu, să nu ne ruşinăm şi să nu fim aruncaţi în munca cea veşnică! În ziua aceea drepţii vor străluci ca soarele. Atunci se va vedea podoaba şi frumuseţea hainelor de nuntă ale fiecăruia şi se va cunoaşte după haina cea din afară dragostea şi silinţa fiecăruia, cu care am lucrat în această viaţă la mîntuirea cea veşnică a sufletului nostru.
Iubiţi credincioşi,
Pînă aici am vorbit despre podoaba hainei de nuntă a sufletului nostru. În încheiere voi arăta cîteva istorioare sfinte, prin care veţi înţelege că oamenii sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu au strălucit în viaţa lor cu lumină duhovnicească, nu numai înăuntrul lor, ci chiar în afară s-au arătat cu podoabă şi slavă dumnezeiască, prin care se arată sfinţenia şi lumina cea duhovnicească a sufletelor lor.
De exemplu, citim în istorisirile sfinte că Set patriarhul, fiul lui Adam, cînd era de patruzeci de ani, a fost răpit de îngerul Domnului la înălţime şi a învăţat ştiinţa multor taine ale lui Dumnezeu şi vestita ştiinţă a astronomiei; iar cînd s-a pogorît pe pămînt, faţa lui s-a luminat foarte mult din cereştile vederi de acolo. Această strălucire şi slavă a feţei lui, care era ca o faţă de înger, a rămas la el toată viaţa sa (Hronograf, Mînăstirea Neamţ, 1837, p. 86-87).
La fel a strălucit faţa lui Moise, robul lui Dumnezeu, cînd s-a pogorît din muntele Sinai cu Tablele legii: Atît strălucea faţa lui Moise, încît toţi fiii lui Israel se spăimîntau la vederea feţei lui şi nu puteau să sufere strălucirea feţei lui, încît proorocul Moise îşi acoperea faţa sa, pînă cînd intrau ei să grăiască cu dînsul (Ieşire 34, 29-35). Aşa strălucea şi faţa sfîntului apostol, întîiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, ca o faţă de înger, cînd vorbea către evrei (Fapte 6, 15).
Faţa Sfîntului Sisoe cel Mare a strălucit ca soarele în vremea sfîrşitului său, după cum se scrie despre aceasta în Pateric: „Cînd vrea să se sfîrşească acest mare cuvios părinte, şezînd părinţii pustiului lîngă dînsul, a strălucit faţa lui ca soarele şi le zicea lor: „Iată, Avva Antonie a venit!” După puţin timp a zis: „Iată ceata Apostolilor a venit!” Şi s-a luminat faţa lui iarăşi şi iată era ca şi cum ar fi vorbit cu oarecare, şi s-au rugat lui bătrînii, zicînd: „Cu cine vorbeşti, părinte?” El a zis: „Iată, îngerii au venit să mă ia şi mă rog să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin!” Îi zic lui bătrînii: „Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte!” Şi le-a spus bătrînul: „Cu adevărat nu mă ştiu că am pus început bun”, şi au cunoscut toţi că este desăvîrşit. Şi iată că de năpraznă s-a făcut faţa lui ca soarele. El le zicea lor: „Vedeţi, Domnul a venit şi zice: Aduceţi-Mi pe vasul pustiului!” Şi îndată şi-a dat duhul şi s-a făcut cu un fel de fulger, şi s-a umplut toată casa de bună mireasmă” (Pateric, Bucureşti, 1828, p. 70).
Iată, fraţi creştini, cum slăveşte Dumnezeu încă din acest veac pe oamenii Lui cei aleşi şi sfinţi, care cu adevărat în toată viaţa lor le-a plăcut binele şi care s-au ostenit cu mari nevoinţe, cu post, cu priveghere, cu rugăciunea, cu fecioria şi cu multe alte fapte bune, şi mai ales cu smerenia şi-au împodobit haina cea de nuntă a sufletului lor.
Zice Domnul în Sfînta Scriptură: Pe cel ce Mă slăveşte pe Mine, îl voi slăvi (Filipeni 4, 19; Romani 9, 23) şi iată cum a slăvit El pe cei ce L-au iubit chiar din veacul de acum. Vedeţi cît de mare şi adîncă smerenie avea acest sfînt şi bine plăcut al lui Dumnezeu. La moartea lui au venit marele Antonie, ceata proorocilor, a îngerilor şi, mai presus de toţi, Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, iar el se ruga să-l mai lase puţin să se pocăiască, că nu socotea în mintea lui că a pus început de faptă bună. Bine a zis sfîntul Isaac Sirul că: „Smerenia este haina lui Hristos”. Cu această haină a lui Hristos era îmbrăcat sufletul acestui mare sfînt Sisoe. De aceea, smerenia, zice Sfînta Scriptură, merge înaintea slavei. (Pilde 15, 33; 29, 23). Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos atît l-a slăvit şi l-a înălţat de a strălucit faţa lui ca soarele, asemenea cu a Sa în Muntele Taborului. Aceasta ca să se adeverească cuvîntul Său Care a zis: Pe cel ce Mă slăveşte pe Mine, îl voi slăvi (Psalm 83, 12; I Regi 2, 8) şi Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Matei 23, 12; Luca 9, 48; Iov 5, 11).
Aşadar, iubiţi fraţi creştini, să nu uităm şi noi nevrednicii, de slava acestor oameni sfinţi de care am amintit mai sus, şi să ne silim cu toată sîrguinţa a ne împodobi haina cea de nuntă a sufletelor noastre, cu toată podoaba faptelor bune, dar mai presus de toate, cu dragostea de Dumnezeu, de aproapele şi cu desăvîrşita smerenie. Amin.
