Un om mirean, avea trei copii, lăsîndu-i pe ei în cetate, s-a dus la o mănăstire. Și, petrecînd în mănăstire trei ani, a început a se pullbura de gînduri, care îi trezeau in minte amintirea, și dorința de copii și se mîhnea pentru dînșii foarte. Și, el nu spusese, de la început starețului,că are copii. Deci, văzîndu-l pe el ava mîhnit, i-a zis lui:”Ce ai de ești mîhnit?”. Și i-a povestit starețului că are trei copii în cetate și vrea să-i aducă în mănăstire. Și i-a dat voie părintele. Deci, ducăndu-se, fratele a aflat că doi dintr-înșii au răposat, iar unul trăia. Și luîndu-l pe el, l-a adus la mănăstire. Deci, căutîndu-l starețul, l-a aflat la pitărie și a adus la dănsul pe copil. Iar ava, luîndul copilul, l-a cuprins și, îmbrățișîndu-l, îl săruta. Și a zis către tatăl copilului: ”Îl iubești pe el?”. Și a răspuns: ”Da”. Și a zis ava: ”Ia-l, dar, și-l aruncă în cuptor, așa cum arde”. Și acela luînd în dată copilul său, cu mâinile sale, l-a aruncat în cuptor. Și văpaia s-a făcut ca roua și n-a ars copilul, că tatăi său dobîndise credința lui Avraam.
Proloagele vol. I
