Sfântul, Sfintitul Mucenic Foca, episcopul Sinopei, şi Sfântul Mucenic Foca, grãdinarul.

Sfântul Sfinţitul Mucenic Foca,
Episcopul Sinopiei

În cetatea Sinopiei era un om numit Pamfil, şi avea de soţie pe Maria. Aceştia au născut pe acest fericit Foca, care din tinereţe era plin de darul Duhului sfînt; îi gonea pe diavoli din oameni şi tămăduia neputinţele. Ajungînd la vîrsta bărbatului desăvîrşit, pen-tru viaţa lui cea îmbunătăţită, a fost ales episcop acelei cetăţi. Şezînd pe scaunul său, păştea bine oile cele cuvîntătoare, cu cu-vîntul şi cu lucrul, adăugînd, spre nevoinţa sa, mai mari osteneli. Şi au fost arătate la toţi lucrurile lui cele bune, pentru care se pros-lăvea Tatăl cel ceresc. A întors mulţi oameni de la rătăcirea lor şi pe păgîni de la închinarea către idoli i-a adus la cunoştinţa unuia Dumnezeu. Iar cînd a vrut Domnul ca să-l învredniceasă, a înştiinţat pe robul său de această voie a sa prin vedenie, astfel: Un porumbel a zburat de sus, avînd în gura sa o cunună de flori, pe care punînd-o pe capul fericitului, i-a grăit cu glas omenesc, zicîndu-i: „Acum s-a umplut paharul tău, care se cade a-l bea”. Din această vedenie sfîntul a cunoscut muncile cele ce erau să-i vină pentru Hristos. Iar noi, din aceasta cunoaştem plăcerea lui cea ma-re către Dumnezeu, că s-a învrednicit a fi încoronat din cer fiind în trup. Aşa iubeşte prea bunul Dumnezeu pe cei drepţi şi plăcuţi ai săi: îi încununează pe dînşii cu slavă şi cu cinste şi pune pe capetele lor coroană. Acest Sfînt Foca era mire ceresc după curăţia sa sufletească şi trupească, cu care cerul a vrut să se împreune, şi i-a pus lui cunună.Cununa aceea era cununa cea mai bună a cămării Mîntuitorului, cu care avea să fie încoronat în veci, cînd se va veseli la nunta Mieluşelului.După acest semn prea slăvit, a fost prins şi chinuit pe timpul împărăţiei lui Traian (98-117) de către African. El a silit mult pe sfînt să jertfească idolilor, dar sfîntul, în locul acelora, a vrut a se aduce pe sine însuşi jertfă lui Dumnezeu. Şi, după ce nu s-a supus mai marelui şi nu a dat lucrului făcut de mîini omeneşti cinstea aceea care se cuvine Unuia Dumnezeu care şade pe Heruvimi, atunci mai marele a poruncit ca legînd pe sfînt la un lemn să-i rupă mădularele. Şi era trupul lui zdrobit de răni, şi rupt în bucăţi. Precum păsările răpitoare flămînde se gră-mădesc la vreun stîrv şi îl rup mîncîndu-l, aşa rupeau muncitorii din trupul cel curat al pătimitorului lui Hristos. Însă el a răbdat cu vitejie şi a auzit un glas din înălţime întărindu-l şi aşa a biruit muncile pentru Iisus, Cel ce l-a întărit pe el cînd pătimea, ca într-un trup străin; că nu şi-a cruţat trupul pentru mărturisirea Aceluia care nici sufletul nu l-a cruţat, ci L-a pus pentru noi pe Cruce. Suferinţele grele şi pătimirea le socotea ca pe o răcorire a raiului, pentru Hristos, Domnul Cel ce a pătimit pentru noi. Pentru că a suferit cu înlesnire robul Domnului, pentru dragostea dumneze-iască, şi de s-ar fi adunat din toată lumea asupra lui chinuitorii şi toate chinurile, el era gata să le rabde pe toate pentru iubitul său, zicînd cu David: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea” (Psalm 56, 10). Apoi, cei ce-l chinuiau l-au pus pe el pe o tigaie arsă în foc şi îndată tigaia s-a răcit, pentru că biruia duhovnicescul foc care ardea spre Dumnezeu în inima lui puterea focului celui simţit. El s-a arătat biruitor asupra tuturor muncilor la care a fost supus, că se arăta oastea cea îngerească şi lumina lui Dumnezeu cea nemăsurată, împrejurul lui. Şi era în temniţă luminat cu lumină cerească, în legături, veselit cu nădejdea cereştii mîntuiri, în necazuri mîngîiat de îngeri şi în bătăi întărit de Iisus. Iar după chinurile cele de multe feluri, îl aruncară într-o baie înfocată, şi acolo, rugîndu-se, şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu şi s-a încoronat cu coroana biruinţei în Biserica celor ce dănţuiesc, iar trupul lui cel sfînt a fost îngropat de cei credincioşi cu cinste şi mai multe minuni se săvîrşesc la mormîntul lui.

În aceeaşi cetate a Sinopei era, într-altă vreme, alt Foca, care îşi făcuse o grădină aproape de mare şi sădind într-una felurite verdeţuri şi, vînzînd din acestea, avea hrana pentru sine şi ajuta pe cei săraci, iar alte verdeţuri din grădina sa le punea lîngă cale ca să le ia cei ce treceau pe acolo. Fiindcă era foarte iubitor de prieteni şi de străini, făcea mai mare grădină duhovnicească în sufletul său decît cea materială, sădind florile gîndurilor celor curate şi aducînd roadele bunătăţilor, încît putea sufletul acela sfînt a se numi chiar grădină a Sfîntului Duh. Căci era ea ca o grădină mult roditoare, că în ea se înmulţeau rodurile cele duhovniceşti care sînt dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, credinţa, blîndeţea, înfrînarea poftelor; iar încuiată, pentru că acolo nu intrau tîlharii gîndurilor, pentru că n-a putut aici să intre vechiul tîlhar, diavolul, cel ce a furat în grădina Raiului pe strămoaşa noastră, nici a furat bunătăţile Sfîntului Foca, care cu frică-şi lucra mîntuirea sa, ascultînd pe apostolul cel ce zice: „Fiţi treji, priveghiaţi! că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutînd pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).
Deci, vieţuind sfîntul aşa, a străbătut vestea între oameni pen-tru viaţa lui cea îmbunătăţită. Că fapta cea bună nu poate a se tăi-nui ca lumînarea cea aprinsă, care şi în noaptea întunecoasă străluceşte de departe. Aşa şi Sfîntul Foca povăţuindu-i în mijlocul întunericului, în neamul cel necredincios şi îndărătnic strălucea prin bună credinţă pe mulţi la lumina cunoştinţei.
S-a auzit despre dînsul pînă la „necuratul” mai mare al ţării aceleia, căruia i s-a spus că Foca crede în cel Răstignit şi întoarce şi pe alţii în urma sa. Iar dregătorul îndată a trimis pe slujitori să ucidă pe robul lui Hristos. Şi mergînd slujitorii, căutau pe Foca să-l ducă la moarte. Iar el i-a întîmpinat şi a întrebat: „Pe cine căuta-ţi?” Atunci ei au zis: „Pe Foca, căutăm”. Iar Foca le-a zis: „Întoarceţi-vă la mine, domnii mei, şi eu voi spune vouă despre dînsul”. Şi i-a primit pe ei în casa sa şi i-a ospătat din destul, pentru că aşa se cuvine după Scriptură a face vrăjmaşilor tăi: de flămînzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pîine, sau de însetează, adapă-l pe el. După ce slujitorii s-au veselit bine de vin, i-a întrebat Foca: „Pentru ce pricină căutaţi pe omul acela?”. Iar ei i-au spus lui taina, zicînd: „La chinuire îl căutăm. Că ne-a trimis mai marele ca să-l ucidem că nu cinsteşte pe Dumnezeu, ci Celui Răstignit se închină”. Iar Foca a zis: „Rogu-mă vouă, stăpînii mei, îngăduiţi pînă mîine în casa mea mîncînd şi bînd şi dimineaţa eu îl voi da pe el vouă. Că nimeni nu-l ştie aşa precum îl ştiu eu şi locuieşte nu departe de mine. Acum s-a dus oareunde, dar va veni fără de zăbavă şi eu singur îl voi aduce în mîinile voastre”. Iar ei, ascultîndu-l, dănţuiau în chiar casa lui Foca pe care îl căutau.
Iar el în acea vreme şi-a gătit lui însuşi un mormînt în grădină şi a rînduit toate cele spre trebuinţa îngropării. Orice avea le-a împărţit la săraci, şi a petrecut toată noaptea aceea în rugăciune, gătindu-se de moarte înainte. Cînd a fost a doua zi, slujitorii aceia trimişi de mai marele, sculîndu-se, au zis către dînsul: „Oare unde este Foca pe care te-ai făgăduit să-l dai în mîinile noastre?”; el le-a zis cu veselie: „Este aici, stăpînii mei! Faceţi cu dînsul ce vreţi”! Slujitorii ziseră: „Dar unde este el?” Foca a răspuns: „Eu sînt Foca pe care voi îl căutaţi să-l ucideţi. Eu sînt robul lui Iisus Hristos, ca-re de spurcaţii voştri idoli mă lepăd. Deci, omorîţi-mă!” Ei, auzind, s-au mirat şi s-au ruşinat, nevrînd să-şi sîngereze mîinile cu sîngele unui om bun ca acesta, care îi ospătase şi le făcuse bine destul şi, vrînd să se ducă, au zis. „Vom spune mai marelui că deşi l-am căutat pretutindenea pe Foca, nu l-am aflat”. El s-a închinat lor şi apucîndu-se de picioarele lor i-au rugat să-şi îndeplinească porunca: „Cu nimic – zicea – nu-mi veţi răsplăti binele ce v-am făcut eu, decît atunci cînd, dezlegîndu-mă din legăturile trupului, mă veţi tri-mite la doritul meu Hristos”. Sfîntul Foca dorea să se dezlege şi să petreacă cu Hristos, şi cu osîrdie vroia ca pentru Hristos, Domnul său, să-şi verse sîngele. „O dragoste ca aceea a avea către Dumnezeu îmi este mai bună mie – zice – decît viaţa aceasta vremel-nică”. Şi rugînd aşa pe slujitori, a luat cununa muceniciei pentru că ei i-au tăiat capul cu sabia şi el a trecut de la grădina pămîntească la cea cerească. Iar sfintele lui rămăşiţe au fost îngropate în mor-mîntul gătit de dînsul, deasupra cărora, mai pe urmă, răsărind bunacredinţă, s-a zidit o Biserică în numele lui. Şi multe daruri sco-teau credincioşii de la sfintele moaşte ale pătimitorului lui Hristos ca dintr-un izvor care izvora neîmpuţinată apă de minuni; pentru că unii primeau tămăduiri în boale, alţii mîngîiere în necazuri, iar alţii ajutor în primejdii cu rugăciunile Sfîntului Mucenic Foca.
Şi nu numai în acea cetate a Sinopei, ci în toată lumea, pe pămînt şi pe mare, tuturor celor ce cu credinţă chemau numele lui, şi se încredinţau ajutorului şi rugăciunilor lui, s-a arătat mare făcă-tor de bine şi ajutător grabnic în nevoie.
Cei ce înoată pe mare au obicei a chema în ajutor pe Sfîntul Foca, pentru că de multe ori li se arăta lor aievea; uneori noaptea, întîmplîndu-se să fie învăluire, îl deştepta pe cîrmaciul dormind lîngă cîrmă; alteori, se vedea singur că întinde vetrelile; uneori se arăta stînd pe partea dinainte a corăbiei şi socotind trecerea mării, iar alteori se vedea umblînd pe mare. Era mărit numele Sfîntului Foca în multe corăbii, care pluteau pe Marea Neagră, pe Marea Adrianopolului şi pe Ocean. Şi cîntecele acelea pe care obişnuiesc corăbierii a le cînta, le prefăcuseră ei în cîntări de laudă Sfîntului Foca, aşa încît în tot ceasul numele lui era în gurile oamenilor celor ce umblau pe mare în corăbii şi făceau lucrări pe ape; şi în odihna lor aveau pe Sfîntul Foca, cel ce era acolo mereu. Ei aveau o rînduială ca aceasta: cînd şedeau la masă sau la vreun ospăţ, deosebeau o parte din bucate şi din băutură Sfîntului Foca. Dar de vreme ce nu putea să fie una ca aceea, adică să şadă cu dînşii sfîntul la masă, să mănînce şi să bea, fiind fără de trup şi nevăzut, şi nu-i trebuia hrană sau băutură; unul dintre dînşii cumpăra acea parte de hrană a Sfîntului Foca, iar preţul se punea într-un sicriaş anume. Şi aceasta o făceau în toate zilele: o parte din masa lor o hărăzeau sfîntului şi, unul după altul, cumpărînd acea parte; astăzi unul dintre dînşii, mîine altul, poimîine al treilea şi aşa mereu; începînd de la cel dintîi, pînă la cel de pe urmă, partea aceea o cumpărau şi adunau preţul ei deosebit. Iar cînd soseau la un mal undeva, preţul acela ce se aduna din părţile cele vîndute ale Sfîn-tului Foca le împărţeau la săraci, la neputincioşi, la sărmani şi la străini. Şi s-a păzit acea obişnuită rînduială între dînşii timp de mulţi ani, pînă la acea vreme cînd vrăjmaşii sfintei Cruci, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre luînd toate părţile acelea, smeriră foarte mult sfînta credinţă, şi îi împuţinară pe creştini. Cu toate acestea, şi acum Sfîntul Foca, folositorul tuturor cel de obşte, nu încetează a ne ajuta nouă, celor ce înotăm pe marea lumii acesteia, în corabia cea de puţină vreme a vieţii noastre; spre cerescul liman să îndreptăm plutirea noastră, prin rugăciunile cele calde ale sale pentru noi către Dumnezeu, prin care de toată înecarea, învăluirea şi furtuna să ne izbăvim, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.