Primul loc de nevoinţe călugăreşti al preacuviosului Savatie a fost Mănăstirea Kirilo-Beloozersk. Petrecându-şi viaţa în post, rugăciune şi priveghere, el a fost o pilda pentru toti calugarii, capatand respect si dragoste din partea celor care il cunosteau. Dar nesuferind slava lumeasca, smeritul calugar si-a pus in gand sa plece intr-un loc mai linistit, mai tainuit. Asa a ajuns la Manastirea Valaam de pe Lacul Ladoga, insa sufletul sau smerit nu si-a gasit linistea nici aici. Prin faptele sale curand i-a intrecut pe toti, avand iarasi parte de slava si uimirea confratilor sai.
Savatie a inceput sa caute un loc si mai tainic. S-a bucurat nespus sufletul sau iubitor de pustie, cand a aflat ca in nordul indepartat, in Marea Alba, este o insula nelocuita – Solovet – care-i destul de departe de mal, dar are lacuri cu peste, apa dulce, munti si paduri, fiind insa nelocuita datorita izolarii sale. Din cand in cand insula era vizitata de pescari, care, dupa ce isi terminau treaba, o paraseau. Preacuviosul a inteles curand ca acolo, in insula Solovet, isi va castiga linistea deplina si insingurarea.
Punandu-si nadejdea doar in Dumnezeu, batranul Savatie s-a indreptat catre gura raului Vaga, si astfel pronia Domnului i-a aratat acolo pe viitorul sau confrate pentru insula Solovet, calugarul Gherman. Cu bucurie au plecat ei pe mare catre insula nepopulata, iar Dumnezeu a binecuvantat gandul calugarilor si drumul lor pe apa a fost linistit.
Ajunsi pe insula cu bucurie, au gasit un loc in apropierea unei ape, pe care l-au socotit a fi bun de locuit. Aici au infipt ei o cruce, au facut o chilie si s-au stabilit in ea, rugandu-se neincetat Domnului.
Pentru a-i mangaia pe pustnici, Domnul le-a descoperit prin semne minunate importanta ce o va capata in viitor insula Solovet. Locuitorii de pe tarm au inceput sa-i pizmuiasca pe preacuvioasii parinti, gandind ca insula este proprietatea lor. Un pescar a sosit pe insula cu nevasta si toata familia sa si s-a stabilit nu departe de chilia calugarilor. Preacuviosii Savatie si Gherman nu au intrerupt randuiala calugareasca.
Astfel, intr-o zi de duminica, sfarsindu-si pravila de chilie, parintele Savatie a iesit sa cadeasca crucea pe care o ridicasera cand au poposit pe insula si deodata a auzit un plans tare, ca si cum cineva ar fi fost batut. Crezand ca e o nalucire, s-a intors in chilie si i-a relatat totul confratelui sau, Gherman. Acesta, iesind si el, a auzit tipete si vaiete si s-a indreptat catre locul de unde se auzeau acestea. A gasit-o acolo pe nevasta pescarului, care i-a povestit urmatoarele: „cand am plecat dupa barbatul meu, m-au intampinat doi tineri plini de lumina si, apucandu-ma, m-au batut cu niste bete, spunandu-mi: „Plecati din acest loc! Voua nu vi se cade sa locuiti aici, fiindca, dupa voia lui Dumnezeu, acest loc este destinat numai calugarilor”. Dupa aceea, tinerii s-au facut nevazuti.” Intorcandu-se in chilie, Gherman i-a povestit cele auzite lui Savatie si amandoi au dat slava lui Dumnezeu! Inspaimantat de vedenie, pescarul si-a luat toata familia si toata averea si s-a intors in satul sau. Din ziua aceea nici un mirean n-a mai indraznit sa se salasluiasca pe insula Solovet.
S-au scurs cativa ani de viata pustniceasca a preacuviosilor in aceasta insula pustie. Sufletul preacuviosului Savatie si-a gasit aici odihna si pacea deplina dupa care tanjea cu atata ardoare si statornicie. Cand Gherman a plecat pentru a procura cele necesare traiului, parintele Savatie a ramas pe insula de unul singur, in fata Atotvazatorului Dumnezeu, care l-a intarit pe el in rabdare, rugaciune si fapte duhovnicesti. Fiind mangaiat de aratarea ingerilor, se nevoia neincetat cu rugaciunea mintii si cu fiecare zi tot mai mult sporea intru dorirea vietii vesnice.
Presimtind ca i se apropie sfarsitul, preacuviosul Savatie a dorit sa se impartaseasca cu Sfintele Taine si pentru aceasta, suindu-se intr-o luntre, a plecat spre tarm. Dupa doua zile a ajuns la mal si s-a indreptat spre biserica de pe raul Vega, unde tocmai slujea egumenul Natanael, venit in vizita la dreptmaritorii crestini. Dupa randuiala lui Dumnezeu, egumenul (staretul) tocmai se ducea la un bolnav sa il impartaseasca si l-a intalnit pe pustnicul din Solovet in drum spre Vega. De aceasta intalnire s-au bucurat amandoi: Savatie se mangaia ca a gasit ce cauta, iar Natanael privea cu bucurie la caruntetea si la fata luminata de post a preacuviosului, de care auzise atat de multe.
„Te rog, parinte”, i se adresa preacuviosul Savatie, „dezleaga-mi pacatele pe care le voi marturisi, cu puterea ce-ti este data de la Dumnezeu, si ma invredniceste sa ma impartasesc cu Sfintele Taine, caci de mult doresc sa-mi indulcesc sufletul cu aceasta Hrana Dumnezeiasca. Hraneste-ma cu dansa acum. Hristos Dumnezeu mi te-a scos in cale ca sa-mi ierti pacatele facute de mine in toata viata mea: cu cuvantul, cu lucrul si cu cugetul”.
La care Natanael i-a raspuns: „Dumnezeu sa te ierte pe tine, frate!” si tacand putin, a zis printre lacrimi, cu uimire: „O, daca as fi avut eu pacatele tale, preacuvioase!” Savatie i-a zis: „Sfarsitul vietii mele s-a apropiat, te rog ca indata sa ma invrednicesti de Dumnezeiasca Impartasanie”. Egumenul l-a rugat sa astepte pana dimineata, pana se va intoarce de la omul cel bolnav, dar cuviosul Savatie a zis: „Parinte, nu lasa pe maine, pentru ca nu stim nici daca azi vom mai fi in viata, dara-mi-te ce va fi mai tarziu, de unde sa stim?” Asa ca Natanael a indeplinit dorinta cuviosului, l-a impartasit si sarutandu-l frateste, l-a rugat sa astepte in biserica iar el si-a urmat calea.
In ziua aceea la mal a ajuns un negustor din Novgorod, Ioan, care adusese marfa multa. El l-a gasit in chilia de langa biserica pe cuviosul Savatie care, intrand cu el in discutie, il invata dragostea pentru neagoniseala, milostenie si alte fapte bune. Ioan a vrut atunci sa-i propuna batranului sa-i dea ceva din averea sa, dar preacuviosul nimic nu a vrut sa ia si a zis: „Fiule, ramai aici pana dimineata si vei vedea mila lui Dumnezeu si bine vei pleca in drumul tau”. Ioan n-a vrut sa ramana si s-a pregatit de plecare, dar deodata s-a pornit o furtuna care a starnit apele marii si ale raului, asa ca negustorul a ramas acolo peste noapte, impotriva vointei sale.
A doua zi vantul s-a linistit si cand Ioan a venit la Preacuviosul Savatie in chilie sa primeasca binecuvantare pentru calatorie, l-a vazut pe preacuviosul imbracat in haine de calugar, cu cadelnita langa el, dar sufletul sau sfant deja era plecat la Tatal Ceresc. Chiar atunci s-a intors de la cel bolnav egumenul Natanael care, gasindu-l pe preacuviosul mort, a inceput printre lacrimi sa sarute trupul sau cel sfant. Amandoi si-au amintit cum unul l-a impartasit, iar celalalt s-a invrednicit, dupa aceeasi randuiala dumnezeiasca, de sfaturile cele dinainte de moarte ale Cuviosului Savatie. Sfarsitul sau s-a peterecut la 27 septembrie 1435.
Moastele preacuviosului Savatie au fost aduse in manastirea Solovet pe cand era egumen preacuviosul Zosima si au fost ingropate in pamant, in altarul catedralei cu hramul Adormirii Maicii Domnului. In anul 1547 Sinodul de la Moscova a hotarat ca memoria preacuviosului Savatie sa fie cinstita la 27 septembrie.
In prezent, moastele Sfantului Savatie se afla in biserica Zosima – Savatie, intr-o racla frumos impodobita.
