?

Sărut mâna! Părinte, cum vedeţi următoarea situaţie: Un băiat îndrăgeşte mult o fată, se comportă iniţial ireprosabil cu ea, astfel că între cei doi apar sentimentele de dragoste. Fata este cerută în căsătorie şi acceptă, dar cu o lună înainte de căsătorie, faptele viitorului soţ o fac să realizeze că de fapt este un om violent şi foarte ascuns. Doreşte să renunţe lă nuntă, însă încep ameninţările asupra sa şi a familiei sale, astfel că sub teroare, frică şi jurăminte deşarte fata se prezintă la nuntă plângând şi are loc cununia religioasă, preotul crezând că lacrimile miresei exprimă emoţia momentului. Evident că lucrurile nu au mers bine nici în timpul căsătoriei, soţul atentează la viaţa soţiei, la sănătatea sa fizică şi psihică, o îngrozeşte şi o ameninţă, ştiind că de frică va rămâne cu el aşa cum s-a şi căsătorit. Şi totuşi, deşi era greu şi credea că viaţa sa se va sfârşi curând, fata reuşeşte cu ultimele puteri şi urmă de curaj să plece de lângă aşa zisul soţ, să înainteze divorţul şi după ani de înscenări, ameninţări, „accidente”, să-şi recapete libertatea şi liniştea mult dorită. Credeţi că se justifică divorţul în această situaţie? Cum trebuia procedat? Iertaţi.