gelozia

Sărut mâna, părinte. Aveţi dreptate să am răbdare, dar el îmi zice mereu să nu-mi mai fac speranţe, că tatăl lui nu îl va mai lăsa să ne împăcăm după ce i-a povestit ce am făcut eu cu gelozia asta, cât de posesivă eram. Că o să vândă verighetele, că o să-şi refacă viaţa, dar în acelaşi timp îmi mai zice şi că dacă nu mă schimb,o să îl pierd. Când ne întâlnim, mereu îl sună o colegă de-a lui, de la serviciu, cea de care eu îi reproşam mereu. Şi atunci iar încolţeşte în mine ideea geloziei, dar mă lupt din toate puterile să nu-i mai zic absolut nimic. Mă lupt din răsputeri să scap de această patimă nenorocită. Când ne întâlnim e totul frumos, atâta timp cât eu nu-i reproşez nimic. Dar când plec de acolo, el nu mă mai caută, îmi zice să nu-mi mai fac speranţe. Eu mă rog mereu la Dumnezeu, ca ceea ce nu mai pot face eu, poate face El, dar nu ştiu dacă să mai lupt, să mai am răbdare sau să renunţ la el. Dvs după tot ce citiţi ce v-am scris acum, ce mă sfătuiţi să fac? Să-i dau un răgaz, să-l las liber un timp, să mai am răbdare sau să renunţ? Mai pot face ceva să salvez dragostea noastră? Dvs aveţi atâta experienţă şi ştiţi ce sfaturi să ne daţi, vă mulţumesc pentru toate răspunsurile pe care mi le-aţi dat în această problemă, care mă frământă de ceva timp, sunt foarte confuză, atunci când mă lovesc de respingerile lui, îmi vine să renunţ, nu ştiu, probabil că telefoanele colegei lui, cu care eu îl tot suspectam înainte, vin acum pentru vindecarea mea, mă lovesc în punctul meu slab, am citit aici pe pagina dvs la file din pateric, că atunci când doi oameni luptă pentru dragostea lor, pentru mântuirea lor, atunci şi diavolul mai rău luptă şi el să-i despartă. Oare aici dragostea mea pentru el va reuşi să învingă toate piedicile?