Oare ne poate ierta Dumnezeu la nesfârşit? Sau mai bine zis mă poate ierta la nesfârşit pe mine? Dacă tot nu sunt păcate “mari” şi “mici” şi toate sunt păcate. Şi dacă pe cele “mari” le făceam înainte care din neştiinţă, care din o viaţă în afara lui Dumnezeu. Şi, da, poate le-am lăsat în urmă şi sper că nici în gând nu-mi vor apărea. Dar acum că totul e altfel că nu pote fi vorba nici de „necunoaştere”, nici de faptul că nu sunt conştientă de faptele săvârşite. Oare frica de Dumnezeu trebuie şi ea dobândită? Doar nu înţeleg nu pot concomitent să „mă tem” şi să continui să fac. Şi nicicând n-o fac cu gândul că „lasă că mă iartă”, că mai am timp pentru pocăinţă. Dar nici frică adevărată nu văd . Doar când mă tem de foc n-am să pun mâna în el. Deci să înţeleg că nu mă îngrozeşte cu adevărat idea iadului, sau mai exact faptul că pot pierde dragostea şi susţinerea Domnului. Dar nu cred că e adevărat nici aceasta. Fiindcă ştiu că dacă ajung la acel mâine şi mă trezesc fără Dumnezeu în inimă şi în gând nu mai sunt nimic şi viaţa mea nu mai are sens. Şi nu sunt doar cuvinte. E o luptă continuă. Uneori chiar observ cum la un moment „îmi retrag mâna” ca de la acel foc fizic. Dar sunt şi momente de prea multă şovăială şi deja nu mai reuşesc să stopez acţiunea pornită. Am citit exemplul care s-a dat zilele acestea cu fratele care cădea în păcatul desfrânării. Că adică nu era o luptă de o zi două dar de ani buni, dar nu simt nici acea nădejde de iertare pe care o avea fratele cela după fiecare cădere. Mai degrabă doar o vină de totul ce fac şi cum fac. Şi în loc să fie o nădejde şi speranţă că odată totuşi voi reuşi mai mult seamănă a deznădejde. Mă iertaţi că nu ştiu pe cât aceste gânduri sunt o întrebare, dar dacă tot nu ştiu ce să fac cu ele… Doamne ajută.