trairea duhovniceasca

Părinte, aș vrea să vă întreb dacă sunt pe drumul cel bun. Eu locuiesc în Italia și pe la Biserică dau foarte rar, mă gândesc mereu că nu este nevoie de un duhovnic dacă știu că singurul meu păcat este acela de a mă revoltă împotrivă lui Dumnezeu, că scopul vieții este de a deveni bun… În postul Sfinților Petru și Pavel nu l-am ținut deloc iar cugetul meu nu mă mai ceartă deloc, în schimb am rugăciune neîncetată în sensul că mereu mă minunez de un Dumnezeu așa bun, de natură, de tot ce a creat Domnul nostru am și minunată grație să am lacrimi, să văd că sacrificiul Domnului a fost și pt mine, îmi dau seamă că numai prin darul lui Dumnezeu am ieșit din întunericul minții mele cele rele, îl iubesc pe Iisus mai mult decât orice pe lume și pot să-mi iubesc aproapele doar pt că îl iubesc pe El. În schimb toți îmi spun că m-am schimbat ,că am mintea îngustă, că mă refugiez doar după vorbele lui Iisus, că trăiesc cu capul în nori, oameni credincioși când le spun să aibă încredere în Iisus se transformă și parcă pt a mă răni spun că Biblia nu e adevărată. Oare greșesc eu? Oare chiar sunt fanatică. Greșesc când vorbesc, oare ar trebui să tac, doar că câteodată am aceste sentimente minunate în care trăiesc pt prima dată prezentul și îmi vine să vorbesc mereu despre cât de bine e să fi cu Dumnezeu, să fi atât de fericit, oare ar trebui să le țin doar pt mine?