Sărut mâna, părinte. Am aceeaşi durere ca şi mama din întrebarea 13670. Eu am o singură fiică. De mică am crescut-o şi educat-o cu dragoste faţă de Dumnezeu. Şi acum întodeauna îmi spune, că ea crede în Dumnezeu. Dar nimic nu poate face cu ceea ce simte. Am aflat de acest lucru cu câteva luni în urmă. De atunci nu mai am linişte în suflet. Mă rog zi la zi. O rog şi pe ea, să nu meargă pe această cale greşită. Plânge şi ea şi eu. Îmi spune că nu are o prietenă, dar faţă de bărbaţi nu simte nimic, nu vrea nici să audă sa aibă un prieten. Are 25 de ani. Am făcut un control la medic. E tot normal, nu are nici o problemă de plan psiholojic. E un lucru care ma înfioară, pe care nu pot să-l înţeleg. Ce mai este şi asta pe lume? Mă rog pentru ea. Şi ea îmi spune că nu vrea să fie aşa, dar asta simte. Nu poate să fie aşa ceva de la Dumnezeu. Mă rog la Bunul Dumnezeu, că altă nădejde nu am. Dar mă tem să nu-mi pierd unicul copil, pe care Dumnezeu mi l-a dat. Ce să fac? Daţi-mi un sfat. Ea cere să o înţeleg. Eu nu o pot înţeleje. Cred că şi eu şi ea avem nevoie de sfatul şi sprijinul dumnevoastră. Am avut momente când m-am gândit că trebue s-o accept şi s-o primesc aşa cum este, că e copilul meu. Dar cred că asta e o mare greşală. Şi nu o pot face. Cu nădejdea numai la bunul Dumnezeu sunt, mă rog, să mă iertaţi.