dragoste si chin

Stimate Părinte, răsfoind prin răspunsurile dvs am găsit cumva liniştea, dar şi curajul de a-mi scrie istoria aici, dar şi a cere un sfat de la măria voastră. Am 28 de ani şi nu sunt căsătorită. Nu pentru că n-aş vrea, dar pentru că poate aşa vrea Dumnezeu şi consideră că n-a venit vremea. În adolescenţa mea am avut o relaţie cu un băiat cu care ne-am despărţit chiar cu o lună înainte de nuntă. Apoi câteva relaţii nereuşite. Acum 2 ani am cunoscut un băiat de aceeaşi vârsta cu mine de care m-am îndrăgostit nebuneşte. L-am cunoscut într-o perioadă mai dificilă a vieţii mele, iar el a fost un sprijin pentru mine şi este şi până în prezent. Precizez că el este foarte credincios. Tot atunci, am fost diagnosticată cu o tumoare la maduva osoasă, la care medicii nu prea îmi dădeau şanse, dar m-am tratat într-un mod miraculos. Intre timp, am devenit prieteni foarte buni, mai mult spirituali pentru ca relaţii fizice nu am avut, iar eu trăiesc în abstinenţă totală. Problema e că el ştie de sentimentele mele faţă de dânsul, dar el nu mi le împărtăşeşte. Sufăr enorm. De curând, am decis să nu ne mai vedem şi simt de parcă s-a rupt ceva din mine. Nu văd pe nimeni altcineva ca soţ în afară de el. Nu ies în oraş, la discoteci, nu mă văd cu nimeni. Plâng adesea şi nutresc speranţa că într-o zi se va întoarce şi mă va îndrăgi şi mă va accepta aşa cum sunt. Chiar de curând m-a întrebat de ce nu mă căsătoresc şi de ce sunt singură. Spuneţi-mi părinte, daţi-mi un sfat. Ce canon să ţin, ce să fac să scap de chinul acesta care mă sfâşie, mă arde. Este uimitor cum am reuşit să înving cancerul, dar nu pot uita persoana dată. Sărut mâna, părinte şi mă rog de mă iertaţi că scriu la aşa oră târzie!