confuzie

Bună seara! Am scris la nume România să poată fi găsită ușor partea a 2-a continuare: doresc să îmi demonstrez mie însumi în principal și celorlalți că s-au înșelat și să le arăt că pot învăța orice și pot fi bun la absolut orice. Ori asta îmi sună puțin a mândrie? Dar mai mult doresc să fac asta să îmi demonstrez mie nu zic că nu vrea să demonstrez și altora dar nu asta e scopul principal. Oricum dacă ești angajat în armată, poliție etc. nu ai cum să fii desăvărșit. De exemplu ești la jandarmi trebuie să înăbuși o revoltă, mai trebuie câteodată să mai și dai cu bastonul în aproapele său în armată mai și ucizi în război etc. Ori eu am o trăire mult prea întensă (un timp m-am gândit la monahism dar mi se pare cam dificil) și am gândit măcar să ajung să am un job stabil, iar apoi mă pot dedica iarăși credinței. E temporar nu fac din asta un scop. Scopul meu nu este mândria și orgoliul meu personal ci asigurarea unui trai fără griji materiale să mă pot concentra mai târziu pe teologie etc. Credința într-un cuvânt. Plus că atunci când voi avea o familie este datoria mea să o protejez de orice rău inclusiv prin violență. Dacă cineva îmi amenință familia nu voi putea să stau cu mâna în sân și să mă gândesc să nu mă opun celui rău asemea lui Hristos. Pur și simplu e moral să stai să vezi cum copilul tău este bătut de mai știu eu ce nebun, iar tu să spui, asta e nu pot interveni e păcat?! Mi se pare imoral. La fel și în război nu pot i să nu îți aperi țara. Am o delemă și o urmă de necredință, pentru că parcă poruncile lui Dumnezeu te înseamnă la sărăcie, oprirea evoluției pe plan material etc. Deci vă rog frumos din toată inima să mă sfătuți cât mai bine cu putință, clar să pot înțelege. Este bine să o las mai moale un timp cu credința ca să pot dobândi un job respectabil din care pot să îmi întrețin viitoarea familie și să mă pot și bucura de viață (nu în sens de păcate ci o vacanță, o haină mai bună etc) iar apoi să redevin mai „răvnitor” în credință? Mă sfătuiți să lupt pentru o situație materială sau nu? De la un timp am un gând cum că competiţia, progresul sunt împotriva credinței. Parcă ceva îmi spune că trebuie să mă mulțumesc cu ce am și cu asta basta. Se poate să fie un gând de la diavol? Uneori înșelăciunile lui pot fi foarte subtile, e chiar așa de grav că îmi doresc să mă bucur de viață (o mașină mai bună, o haină mai bună, o masă mai bună etc) în limită decenței nu opulent și luxos. Sunt în dilemă și mă frământă foarte tare. Vă rog din suflet să mă îndrumați. Orice sfat este binevenit. Vă rog! Vă mulțumesc din suflet pentru timpul acordat.