Părinte, sunt într-o perioadă foarte grea. Am să încerc să vă relatez povestea mea, cu gândul că o să mă îndrumaţi pe gândul cel bun. Până acum o săptămâna m-am întâlnit cu un băiat timp de doi ani jumate. A fost o dragoste curată, lipsită de interes, ambii fiind la o vârstă de început a tinereţii. ”Problema” pentru alţii (părinţii lui) constă în faptul că eu eram cu 3 ani mai mare ca el, şi părinţii lui considerau întodeauna că datorită acestui lucru eu am să-l ”comand” pe el. În prima jumătate a relaţiei nimeni nu intervenea în relaţia noastră, eram fericiţi, pentru că şi el mă ferea de ochii la ai lui. Mă iubea, simţeam asta şi totul era reciproc. Dincolo de asta prietenul meu niciodată nu-mi zicea ce vorbesc ai lui despre mine, cu toate că era clar că nu mă acceptau, întodeauna îmi spunea un singur lucru: că nu vrea să mă prezinte la ai lui pentru că dacă o să se întâmple asta o să mă piardă. Mama lui este o femeie foarte posesivă şi lucrul acesta se vedea ori de câte ori îl suna când el era cu mine. În fine, timpul trecea, iar el tot mai mult îmi spunea că vrea să fie cu mine şi să avem un copilaş (dorinţa de a avea un copil era mai pronunţată la el decât la mine). Fără să programăm, am rămas însărcinată, am aflat asta la 2 luni de sarcină. Când i-am adus vestea, prietenul meu a rămas şocat (ambii ne facem încă studiile), dar în cele din urmă s-a bucurat, singura rezervă erau părinţii lui, care după cum am înţeles ceva mai târziu, de ceva timp i-au făcut aluzie de această chestie, preîntâmpinându-l să aibă grijă să nu se întâmple aşa ceva, că el este prea tânăr, să nu-şi strice viaţa, etc. Până la urmă am hotărât să le zicem vestea la ambii părinţi, inclusiv la ai mei.Două zile mai târziu l-am văzut schimbat pe prietenul meu, a zis că trebuie să ,,scăpăm” de copil, că voi avea şi alţii că nu este momentul, etc… Eram distrusă, ai mei s-au întors la 180 grade şi mi-au declarat că nu merită să pastrez copilul pentru o persoană care nu vrea să şi-l asume. Aveam inima distrusă, plângeam, vroiam să-l păstrez, dar am cedat până la urmă. Ceea ce m-a determinat să fac întrerupre de sarcină a fost atitudinea prietenului meu, care mi-a declarat că îmi şi plăteşte ,,procedura”, eram distrusă, plângeam, asta a fost ultima picătură. După această întâmplare nu am fost om mult timp, au început problemele de sănătate, insomniile, teama că ,,cel rău” mă urmăreşte, etc.. Câteva luni după, au fost un coşmar pentru mine. După întreruperea de sarcină, prietenul meu a fost lângă mine, mi-a zis că a crezut că nu o să cedez, şi am plâns amândoi. În acele momente mi-a declarat că mama lui e posibil să ne fi făcut vrăji (în trecut ea a mai apelat la ghicitoare) pentru a ne despărţi. După acestă situaţie părinţii lui îl sunau, şi-l controlau unde este, etc, făcând tot posibilul să mă îndepărteze de el, declarându-i lui că ei nu m-au acceptat şi nu o să mă accepte niciodată. Treptat relaţia noastră a pierdut din trăinicie, el recunoscând că mama lui înceracă să-i creeze toate comodităţile pentru a nu avea drum la mine. Recunosc că în acelaşi timp nici el nu venea să mă mai vadă cu aceiaşi tragere de inimă. În urmă cu 2 săptămâni am întrerupt comunicarea cu el pentru că simţeam că s-a răcit, şi el a recunoscut că problema e la el. Sunt distrusă, nu ştiu ce să fac, pentru că ştiu că mă iubea din inimă, făcea orice să mă vadă fericită, să fim împreună. Poate că la mijlocul acestei ,,poveşti” să fi fost mama lui şi ,,metodele” la care a apelat? În fiecare zi plâng, stau în genunchi şi citesc acatiste rugându-mă la cel de Sus să mă lumineze şi să faca voia Lui. Merg la biserică, aprind lumânări, mi-i foarte greu pe suflet. Părinte, sfătuiţi-mă ce să fac.Regret enorm pentru toate păcatele care le-am făcut şi pentru copilaşul pe care l-am pierdut. Deseori simt o forţă negativă din partea părinţilor lui (macar că cu ei nu ţin nici o legătură), poate să fie vrăji la mijloc? Îndrumaţi-mă pe calea cea drepată şi mă rog de mă iertaţi pe mine păcătoasa.