raspuns 16965

Sărut mâna, Părinte. Vă mulţumesc pentru răspunsul dvs. cu care sunt de acord, că numai prin dragoste se poate ridica omul din patima crâncenă a băuturii. Dar el bea mereu, când are motive de fericire şi motive de tristeţe, când e vară – se răcoreşte cu băutură, când e iarnă – se încălzeşte cu băutură, are un duh în el care stă agăţat de sufletul lui. Dar mă întreb oare, duhul asta nu pleacă şi din cauza că soţul meu nu vrea ca el să plece? Dragoste este la noi, momente pline de bucurie şi fericire în familie, cu copiii, cu mine, sunt, Părinte…dar el continuă să se îndulcească în patima asta. E mult mai dulce decât am putea fi noi vreodată pentru el. Şi îl iubim, Părinte, mult. Ca soţ şi ca tată. Dar el nu vrea să se lase. Aşteaptă să fie iertat, şi ştie că va fi iertat oricum a doua zi după ce ne-a rănit cu episoade de ieşiri din fire datorită băuturii. Este iertat, totul e şters cu buretele şi o luăm iar cu momentele de bucurie pe care ni le dau copiii, pe care le făurim împreună. Nu vom renunţa la luptă, eu nu îl privez de dragostea copiilor, dar ca să ajuţi un om să se scoale dintr-o patimă, un început important este ca acel om să vrea să fie ajutat, degeaba vreau eu, sau copiii, sau multă altă lume. Dacă el singur se autodistruge şi îi şi place autodistrugerea asta, nouă nu ne rămâne decât rugăciunea. Mă întreb oare, chiar numai eu, soţia lui, sunt de vină pentru că nu se poate ridica din patimă? Oare nu trebuie şi el să îşi îndrepte macar gândul spre faptul că nu e bine ce face, şi de acolo să lucrăm împreună în mod susţinut şi îndârjit? Nepăsarea şi împietrirea minţii şi a sufletului vor dura pâna când?