relatii trupesti

Sărut mâna, părinte! O să încerc să vă expun pe scurt problema, destul de complexă, cu speranţa că voi primi un răspuns care să-mi arate ce aş putea să fac. Sunt căsătorita de 25 de ani, iar de la început am ştiut că soţul meu bea, dar în ciuda sfaturilor, m-am căsătorit cu el şi deşi era mai în vârstă cu 8 ani am crezut că se va schimba cu ajutorul lui Dumnezeu şi al dragostei. A fost o mare dezămăgire pentru mine, nu pot să spun ce ani chinuitori şi umilinţe poţi îndura lângă un om care se consideră stăpânul tău şi care bea din plăcere, un om in care ţi-ai pus speranţa că vei trăi o viaţă liniştită – aşa cum nu am cunoscut-o nici la părinţii mei, dar din alte motive – căruia nici copilul, nici nevasta nu-i pot înlocui prietenii de pahar. Cunoaşteţi această situaţie şi de la alte nenorocite, care au avut vina că s-au născut în comunism şi au trăit departe de biserică, de care de altfel nu prea aveau cum să ştie. Este o situaţie frecvent întâlnită în acest popor şi care, cred eu, va decima această naţiune mai rău decât turcii. Deci, în această perioadă, de 25 de ani, în care crima (mă refer la avorturi) a fost mereu prezentă, nu am avut nici un reper. Prin marea milă a lui Dumnezeu, paşii mi-au fost călăuziţi spre Biserică, unde am început să conştietizez starea dezastruoasă în care mă găseam şi unde am găsit singurul srijin, singurul suport pentru a merge mai departe. Soţul meu a acceptat foarte greu ideea că merg la biserică, dar şi cu ajutorul părintelui duhovnic s-a mai liniştit. Problema este că el îşi doreşte să trăiască în aceeaşi stare de înainte, iar eu nu mai pot accepta crima, sub nici o formă. Am încercat să-i explic, dar la el tot ce spun preoţii referitor la naşterea de prunci sunt vorbe pentru proşti şi pur şi simplu nu am cu cine vorbi. Eu sunt şi foarte bolnavă şi acum am deja 45 de ani, iar prin urmare a faptului că el nu acceptă ideea aceasta, a naşterii de prunci, am luat decizia să nu mai am relaţii trupeşti, atâta timp cât el nu-şi asumă nici un fel de responsabilitate. Cu toate acestea am ascultat de părintele duhovnic şi l-am lăsat să se apropie,  dar se fereşte. Este ruşinos ce spun, dar e o realitate în care eu mă zbat de ani de zile. Aş vrea să ştiu ce pot face în această situaţie, fiindcă am luat această hotărâre, cu toate că mă ameninţă că se duce la alte femei. Nu mi se pare normal, moral şi uman ca într-o căsnicie doar femeia să ducă totul, iar el, ca un stăpân, nimic.  Să nu-şi asume rolul; de bărbat, de soţ, iar eu, femeie să accept în continuare acest criminal păct al convieţuirii, al relaţiilor trupeşti ucigaşe. Cu speranţa că veţi avea răbdarea şi gândul cel mântuitor pentru un răspuns, vă mulţumesc. P.S vă rog să luaţi în calcul că nu am nici spiritul de jertfă, nici rugăciunea unui sfânt, nici măsura dragostei care să mă facă să rămân la infinit prinsă în această capcana criminală.