Ma iertaţi,parinte. Am un gând ce mă frământă, înseamnă că nu l-am spovedit aşa cum trebuie. Înaintea căsătoriei mele cu soţul, am avut o dragoste mare cu un băiat. Până la urmă s-a văzut ca acea dragoste era numai la mine, nu şi la el. Ne-am despărţit. După ceva timp m-am casatorit cu soţul, dar mulţi ani trăind cu soţul mă gândeam mereu la acel băiat. Dormeam, visam că suntem împreună. Mergeam pe drum cu soţul, mă uitam să-l văd pe el. Dacă mă întâlneam cu el, nu-mi permiteam cu nimic să afle tot ce sufăr eu. Aşa s-a prelungit 12 ani de zile, până când el a decedat într-un accident. Cum a murit, parcă mi s-a luat o peliculă de pe ochi. Am înţeles că atâţea ani am trăit cu o nălucă, nu cu soţul meu. Tocmai acum îl vedeam pe soţul meu cât e de frumos (până la asta mi se părea că om mai frumos decât băiatul acela nu este), cât e de cuminte, gospodar şi mă iubeşte. A inceput să-mi fie ruşine pentru anii trăiţi în păcat. M-am spovedit, m-am rugat, dar simt că ceva mă chinuie. Mă gândesc că poate să recunosc în faţa bărbatului, după atâta amar de vreme (25ani)? Mă tem să nu-l traumez şi să-l duc în ispită. Ce mă sfătuiţi, cinstite părinte?