Bună seara. Din câte am citit din articolele publicate pe site, dar și din răspunsurile date, că blestemul părintesc se prinde. Aș dori să știu dacă în cazul meu (cu părinți decedați) în perioada cât au fost în viață am avut mai multe conflicte de ceartă…. tema *băutura*. Aș dori să știu dacă la acel moment dintr-un acces de furie la cearta pe care o aveam cu ei (special tatal) să spună cuvintele că… *să de-a Dumnezeu când oi zice eu să ai parte de…., sau să de-a Dumnezeu să nu mai ajungi ziua de mâine…, sau să nu te mai întorci niciodată…, sau ardate-ar focul și multe atltele*, aceste cuvinte pot fi un blestem asupra copiilor și dacă au efect și te pot răni (cu vorbele care le-a spus sigur atunci m-au rănit)? Nu știu, însă eu acum realizez că după mulți ani după ce ei au decedat, cred că *aceste cuvinte spuse de ei la acel moment de furie*, au asupra mea *acum* un efect pozitiv. Aș putea spune la spovedanie aceste cuvinte pe care tatăl meu mi-le zicea mereu nu doar când era băut, atât cât era și treaz, să spun la părintele că… *eu cred că tatăl meu m-a blestemat și că sunt blestemată?Pentru că am mai spus acest lucru la un alt preot, dar nu a luat în considerație ceea ce i-am spus (așa cred eu). Sau poate eu am spus acest lucru mai cu reținere și cu rușine, dar și cu gândul că e un lucru urât să spun la preot că părinții mei beau și vorbeau urât cu noi copii, cum puteam eu să spun așa ceva la părintele, asta știam că nu trebuia să spun vorbe urâte despre părinții mei. Pe atunci în perioada cât erau ei în viață nu am fost o persoană legată de biserică de mică de când mă stiu, dacă am fost de 2-3 ori la biserică. Ajunsesem să-mi fie rușine să mă duc, nu-mi era de lume rușine, știau situația mea, atât cât îmi era rușine mai mult de preot, că dumnealui nu știa situația și cred că doar din auzite, și eu atunci gândeam că toți vorbesc de rău și urât despre mine (asta zic eu tot datorită lor), nu că-i judec, dar la modul de viață pe care l-au trăit ei, adică (mai mult în băutură), foarte puțin duși pe la biserică, eu nu știam că trebuia să mă duc la biserică (fiind și mai mică și fără minte), nu știam că există un DUmnezeu cu adevărat, știam că este, dar nu știam nimic legat de El. Nu m-a învățat, nu mi-a vorbit nimeni despre EL. Dar din stilul, modul lor de viață pe care l-au dus mi-a rămas întipărit în memorie și e ca și cum *dacă ei au trăit o așa viață*, eu pe atunci în acel moment, în acea perioadă, așa gândeam că trebuie să trăiesc și eu, că ceea ce au făcut ei trebuie să fac și eu (că știți cum se mai spune, ceea ce vezi la părinți aceea faci tu un copil) să nu mă duc la biserică, că nu vedeam nimic de folos. Timpul a trecut, mulțumesc la Dumnezeu mi-am schimbat modul de gândire și… e adevărat foarte târziu (să spun acum recent cred 2-3 ani) am reușit din nou să mă apropii de biserică… să spun puțin, dar pas cu pas și cu ajutorul bunului Dumnezeu o să ajug să am și mai multă încredere în EL, în mine și în persoanele din jurul meu și în general. Vă mulțumesc.