Hristos a Înviat. Referitor la întrebarea cu nr. 21513. Și eu am început de ceva timp să am aceleași gânduri, de a mă retrage într-o mănăstire doar că eu, nu am pe cine lăsa în urmă să plângă, nu că nu mi-aș iubi frații, dar ei au familiile lor (părinții nu mai sunt), eu am vârsta încă o dată (40) pe care o are domnul Sergiu, cu toate că, cândva odată la anii pe care îi are dumnealui acum, și eu mă gândeam să am copii, să întemeiez o familie, nu am avut-o și nu am o familie întemeiată, dar…. acum sunt eu cea care nu-mi doresc să am o familie, dacă stau și mă gândesc, e ca…. 1). e și frica de a avea această responsabilitate, pentru a întemeia o familie îți trebuie așa ceva și…. 2). deja consider că pentru mine e timpul trecut pentru a avea copii la o vârstă așa înaintată (poate o relație nu, dar asta nu-mi doresc eu), și mai cred și faptul că poate chiar Dumnezeu a vrut să mă ferească să nu am o familie.. poate are EL alte planuri cu mine… căile Domnului sunt multe și întortocheate. Uneori stau și mă gândesc dacă tot sunt singură (mi-am păzit fecioria), se spune că femeia prin copii își mântuiește păcatele, dar oare numai prin copii … acele femei care nu au copii ca mine, sau care nu pot să aibe, ele cum se mântuiesc? Legătură cu bărbat nu am avut, nu am familie, copii nu, la distracții nu-mi place să mă duc, oare pe mine ce mă oprește să mă duc la mănăstire? Nimic nu mă oprește, cred că doar munca, că știu că trebuie să muncesc să trăiesc (dar asta cred că se poate și la mănăstire să muncești) …. am ajuns la concluzia că banul nu e totul pentru om, pentru mine nu mai contează (și dacă vreți să mă credeți asta am spus-o și la spovedanie). Singurătatea și vârsta înaintată mă face să mă gândesc la așa ceva, de a mă retrage în mănăstire, nu mi-ar părea rău că mă duc, pentru că am spus mereu „decât singură în lume mai bine singură la mănăstire”, si acolo dacă aș fi, singură nu sunt. Cred că surorile ar fi cele care m-ar opri de la așa ceva, cu o soră mai mare ca mine, mereu i-am zis ce am de gând și mereu m-a certat și mă cert pe tema asta, îmi spune că nu am minte, dar de acum m-am învățat … tac și fac .. că deja am o vârstă la care nu mai poate să-mi ceară să fac doar ce vrea ea, sau să ia ea decizii în numele meu și cred că ceea ce vreau eu să fac nu e un lucru rău. Muncesc să trăiesc, muncesc să-mi fac o casă, pentru ce, să ajung să stau singură în ea?Chiar dacă o să reușesc să fac o casă sunt dispusă să las tot pentru a pleca la mănăstire, să-mi găsesc liniștea sufletească, nimic altceva nu-mi mai doresc, asta și mă rog la Dumnezeu (așa cu puțina mea credință pe care o am), asta îmi doresc, să-mi arate Domnul calea și să-mi dea liniște, credință și puterea dea lua o hotărâre. Doresc să nu mai deranjez pe nimeni în lumea asta. Am început să urăsc să nu mai suport aglomerația, gălăgia, unde lucrez de 4 ani lucrez în liniște, fără ceartă și scandal, poate unele mici probleme. Un sfat e bine venit și de la dv-stră până ajung eu la părintele la care merg să mă spovedesc. Mulțumesc părinte, că mi-ați dat atenție și mie.