Dreapta credinţă

Doamne ajută! Tocmai am citit, nu fără indignare, problema ridicată la întrebarea cu nr. 2578 şi aş dori să vă relatez o întâmplare recentă, pe care am avut-o cu un asemenea sectar. Veneam de la serviciu, era o zi ploioasă şi rece şi am făcut cu mâna unei maşini (sunt navetista). A oprit una, condusă de o femeie. Mi-am dat seama imediat că e sectară, după ţinută şi mai ales când şi-a deschis mieros gura, cerând politicos permisiunea de a întreba ceva. Am răspuns afirmativ, dar cu simţurile în alertă. A început să mă întrebe dacă ştiu că Domnul a murit pe Cruce pentru păcatele noastre şi i-am răspuns că da. Apoi mi-a spus că, dacă cred, sunt mântuită, şi a precizat, ca să pricep, că, dacă mor în acea zi, sunt mântuită, că e suficient să cred. Am întrebat-o că asta înseamnă că pot sta cu mâinile în sân, să nu mai fac nimic,că sunt mântuită? I-am zis că nu cred lucrul acesta, până nu ajung în faţa Mântuitorului Hristos cu faptele mele şi abia atunci voi vedea. S-a mirat şi mi-a zis că următorul pas e Botezul şi a început să deraieze legat de Botezul copiilor. Recunosc că sunt mai iute din fire şi am început să mă înfierbânt, dar nu ca să mă cert, ci ca să mă apăr, să-mi apăr credinţa şi mi-au venit în minte exemple din Sfânta Scriptura. Mi-a zis că rătăcesc, neştiind Scripturile şi că de ce mă cert şi nu folosesc un ton blând. Atunci i-am zis că asta-i tonul meu şi l-am pomenit pe Sfântul Apostol Petru, care avea o fire aspră, pe Insusi Domnul, Care a folosit biciul ca să alunge pe hulitori din templu şi că există şi o mânie sfântă; pe Sfantul Apostol Pavel, care a botezat case întregi, unde cu siguranţă erau şi copii. Nu ştiu, mi-au venit cuvintele, pur şi simplu. Şi când mi-a mai zis că şi ea a fost ortodoxă şi ştie cum e, nu m-am putut abţine şi i-am spus că şi-a vândut sufletul satanei şi ca va fi răspunzătoare pentru copiii nebotezaţi, dacă aceştia mor. Când am coborât din maşină (mă mir că nu m-a dat jos pe traseu), mi-am făcut o Cruce mare, dorindu-i ca Dumnezeu să o întoarcă la credinţa adevărată. Nu vreau să pară o laudă, ca şi cum nu ştiu ce mare bravură aş fi făcut, poate am greşit şi nu trebuia să mă iau la harţă (aşa pare), dar am procedat cum am simţit. Iertaţi-mă!