Părinte, singurul meu frate (mai mic decât mine cu 4 ani, eu având 31 de ani) este ferm convins că eu îi port ghinion (că îi port gând rău, etc.) pe motiv că atunci când a vorbit cu mine de două ori, a făcut accident de maşină (răspunsul logic mi-a venit: la volan nu vorbeşti la telefon) şi apoi că îi merge rău de fiecare dată când vorbeşte cu mine sau ne întâlnim. I-am explicat că or fi încercări: pentru mine, pentru el, pentru familie (posibil să îi fi răsărit ideea din faptul că mă rog cu lumânare). Cum să îi explic ‘turcului’ că e un non-sens ce crede el? I-am spus că dacă se roagă şi are credinţă nimic nu îl atinge de să-l dărâme la pământ şi tot prin credinţă se ridică creştinul (i-am spus chiar dacă ar fi adevărat – din partea mea sau a oricui altcuiva). O ţine morţiş. În concluzie nici la telefon nu mai vrea să vorbim. Ce mă fac cu el? În rest doar pe mama o mai am. Şi ea spune că ce poate să îi facă? Sfătuiţi-mă ce altceva să îi spun, ce să fac în aşa situaţie?