Am atâtea în gând încât nici nu ştiu cu ce să încep.Of, acum doi ani exact de ziua mea de naştere şi în zi de sărbătoare (de sfântul Petru şi Pavel) am făcut cea mai mare greşeală a mea, mi-am omorât copilul care nu avea nici măcar o vină, of, dar cum i-aş fi putut spune mamei mele că aş vrea să îl păstrez când eu eram în plin examen de bac. Nu i-am putut spune, dat fiindcă îmi era foarte rău de la sarcină, îmi doream şi eu să scap într-un fel de acele dureri, off, eram la mama acasă şi eram în drum spre dormitor când mi-am pus mâna pe burtică şi i-am promis copilului meu că nu îi va face nimeni rău şi i-am zis: „Mama te  iubeşte.” Știu, sunt foarte vinovată de moartea copilului meu. Forţată de împrejurări şi oarecum împinsă de la spate am început să-mi impun că aşa este bine şi că aşa trebuie să fac pentru că sunt încă prea tânără. Nu am îndrăznit niciodată să îi zic cuiva ce i-am promis copilului meu, deşi nu am fost în stare să-mi ţin promisiunea. Acum la orice supărare spun că nu mai pot şi că vreau să mor. Oare să-mi doresc aşa de des moartea pentru că încă nu mi-am revenit după acel mare păcat? Vă mulţumesc şi sper că m-am făcut înţeleasă şi nu v-am deranjat.