doamne milueste!

Sărut mâna, părinte! Mă iertaţi că iarăşi vă necăjesc. Am o nedumerire, sunt în dezbinare cu soţia din vina mea. Am fost criticat că prea mă milogesc soţiei mele, prea mă învinuesc că nu merită şi mai toţi: părinţi, fraţi chiar şi pairntele duhovnic, că nu merită. Însă eu făceam cum îmi dicta conştiinţa, nu trupul. Poate o să mă întrebaţi de unde ştiu eu că îmi dicta conştiinţa aşa? Deci nu o văd decât pe ea în ochi, nu mă atrage nici o altă femeie, nu pot chiar de mă alungă, ori  îmi vorbeşte necorespunzător. Tot mai mult o iubesc, oameni numesc asta prostie , aşa o fi. Dar oare Dumnezeu cum o numeşte, măcar acum în ceasul de pe urmă a luminării mele să mă port ca om, ca soţ şi bărbat, să o tratez cu dragoste, indiferent de consecinţă, dar fără vreun interes viclean, să-mi iubesc copilul şi soţia ca pe mine, însă îl am pe bunul Dumnezeu mai presus de orice. Deci, acum sunt criticat că fac ce mi s-a cerut, că o las să se chinue singură cu copilul, dar părinte, orice îi cumpăr, refuză. Nu îmi dă nici un semn chiar dacă greutăţile o îngenunchează. Eu vreau împăcare din suflet, vreau să fiu alături de ea, dar mă respinge, zice că nu are nevoie de mine şi nu vrea să-şi facă obligații. Uneori mă uit la felul ei de a gândi şi nu cred că fiinţa pentru care mi-aşi da viaţa se poartă aşa. Dar am stat şi am cugetat, pe pământ oamenii în general dacă primesc cadouri, bunuri ei în schimb se ataşează de cealaltă persoană sau caută să o răsplatească cumva. Eu ce dar am primit, ce cadou, cel mai scump nu e sănătatea, banii, soţia, nu e vederea sau aurul ci ceva simplu, dar înalţaor, ce nimeni nu mi-ar putea da pentru că deja Dumnezeu mi-a dat acest dar, e viaţa. Deci vă întreb, părinte, ce pot da eu în schimb? Sau cât sunt de dator? Dumnezeu nu cere,nici un sfert în schimb, dar dacă primeam un sac cu grâu de la cineva, îmi reproşa o viaţă dacă nu îl ajutam la nevoie. Dumnezeu nu face asta, aşteaptă tainic, răbdător, cu uşa deschisă, Dumnezeu e mai bun decât îl pot lăuda oamenii, nu avem ce-i da, deşi El bun cu noi, prea bun, acum mi-a ‘pus’ şi cireaşa pe tort, mi-a dăruit un copil, Nicolae. Părinte, sunt plictisitor, sufocant, însă când vă scriu parcă sunt cu dvs, nu vă cunosc personal, însă nu se ştie niciodată, însa eu vă consider, cu voia dvs, prietenul meu, pentru că-mi răspundeţi just, chiar de-mi place ori ba. Aşa mă vindec, vă mulţumesc din suflet pentru răbdare şi să dea bunul Dumnezeu să fie bine la toată lumea şi după aia şi mie dacă merit! Doamne ajută!