Sărut mâna, părinte. Am o problemă foarte mare. Sunt o persoana singură, familia nu mă înţelege (nu sunt credincioşi), nu am prieteni (aici e vina şi a mea, sunt foarte introvertită, speriată de bombe, cum îmi spunea adesea învăţătoarea la şcoală şi bună de nimic cum îmi spunea mama adesea până când am ajuns să lucrez). Am ajuns în starea asta din mândrie şi din egoism. Şi-au auzit şi alţii vorbe grele, dar nu s-au izolat de lume, au ştiut să treacă peste. Am căutat refugiu în biserică (destul de târziu, sper că nu e prea târziu pentru mine). M-am obişnuit la noi la parohie, am început să merg cam la toate slujbele, nu doar la Sfânta Liturghie. L-am rugat pe Domnul să mă ajute să-mi găsesc un duhovnic şi nu peste multă vreme a venit un preot nou la noi în parohie, care a devenit primul meu duhovnic. Mă mai spovedisem până atunci, dar preoţii la care am fost, nu m-au sfătuit în nici un fel, nu-mi dădeau canon. Acest duhovnic e un preot vrednic şi nu vreau să renunţ la el, dar de la o vreme mă încearcă o ispită cumplită. Mă tem groaznic că eu având o mare lipsă de afecţiune şi o mare admiraţie pentru duhovnicul meu am început să… ţin la el într-un mod păcătos. Mi-e foarte ruşine şi m-a înspăimântat aceasta şi nu înţeleg de ce mi se întâmplă asta şi nu pot să mă spovedesc. Cum să-i spun aşa ceva? Mă simt ultimul om, mă simt mizerabilă şi nu mai am pace cu mine însumi. Vă rog din suflet să mă sfătuiţi cum să scap de acest păcat! M-am rugat la Dumnezeu să mă ierte şi să mă curăţească, dar acest sentiment de anxietate, de nelinişte şi durere nu mă părăseşte. Sunt abea la începutul urcuşului duhovnicesc, constat cu mare durere starea mea păcătoasă şi când credeam că în sfârşit am găsit un duhovnic care să mă îndrume pe calea mântuirii mi se întâmplă aşa ceva. De ce oare? Nu mai suport această ruşine şi durere. Ce mă sfătuiţi să fac? Să spovedesc asta la duhovnicul meu sau să caut alt duhovnic? Sper din tot sufletul că asta să fie o ispită trecătoare şi să fie din nou totul ca înainte …Iertaţi-mă şi rugaţi-vă la Domnul pentr mine.
- a întrebat 14 ani ago
- last edited 10 luni ago
- You must login to post comments
Dragă soră, ar fi foarte bine ca să mărturisiți acestea duhovnicului la care mergeți, însă dacă nu aveți curajul, cred că bine ar fi să-i cereţi duhovnicului binecuvântarea să vă mărturisiţi o perioadă la alt preot. Şi atunci când veţi birui aceste gânduri şi aceste sentimente veţi putea reveni la duhovnicul de altă dată. Dar ca să nu existe aceste ispite şi o ataşare de cineva total nepotrivit pentru dvs, ar fi cazul să lăsaţi sufletul măcar puţin mai deschis şi pentru alţi oameni. Să comunicaţi mai mult , să încercaţi să vă apropiaţi mai mult de oameni. Aş zice să-i iubiţi, dar mai e mult până la aceasta, e greu să-i iubeşti, fiind izolată de ei. Şi aş vrea să vă mai atenţionez la un moment, când spuneţi că „familia nu mă înţelege” e tot nu prea bine, e aceeaşi mândrie de care relataţi. Eu sunt mai bună, mai deoseibită, iar ei „nu mă înţeleg”. Încercaţi să fiţi singură mai iubitoare, mai binevoitoare şi mai înţelegătoate şi se vor schimba şi ceilalţi în realţiile cu dvs. oricum de vă doriţi să mergeţi pe această cale, nu există mai multe soluţii.
Strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află…
Prot Victor Mihalachi
- Guest a răspuns 14 ani ago
- You must login to post comments
Te rog să te autentifici mai întâi pentru a trimite.