Bună ziua, stimaţi părinţi! Am o frământare sufletească. Sunt foarte emotivă şi mă necăjeşte existenţa suferinţei. De mult ori mă întreb, sper că dvs. îmi veţi da un răspuns, de ce Dumnezeu permite suferinţa copiilor? Un om matur altfel luptă cu răul, dar nişte fiinţe atât de nevinovate ca şi copiii, de ce permite Domnul să sufere? Eu plâng râuri de lacrimi când aud povestea unui copil necăjit, care suferă de foame, care este bătut sau privat de copilărie. Uneori stau abătută ore întregi. Chiar am citit tot pe site istoria unei fete, care când avea 7 ani, a bătut-o mama cu furculiţa peste degete până dădea sângele. Mi-am imaginat pentru o secundă degetelele ei micuţe însângerate şi mă înnecau lacrimile. Sunt şi eu mamă şi am problemele mele, însă faptul că sunt prea sensibilă la suferinţele oamenilor îmi împovărează propria viaţă. Cum să fac să accept aceste crude realităţi?