Sărut mâna, părinte şi mă rog de ne iertaţi pe noi, păcătoşii! În urmă cu doi ani i-am propus surorii mele să se mute la noi în apartament (ca să nu plătescă ea într-o parte şi noi în alta), cu gândul că vom împărţi cheltuelile pe chirie şi că vom reuşi să trecem peste criză. Toate bune la început. Soţul meu chiar după o lună s-a angajat din nou, eu la fel îmi completasem programul de lucru reuşind să scăpăm de datorii (în doi) şi fiind recunoscători lui Dumnezeu în fiecare zi pentru asta. La masă când ne-ntâlneam chiar le spuneam la toţi, că atunci când ţi-e greu, roagă-te spunând „Tatăl nostru” măcar, dacă nu ştii alte rugăciuni (nu doar dă-mi Doamne şi dă-mi Doamne, că El ştie deja ce nevoie avem) şi Dumnezeu sigur te ajută. Parcă toţi erau de acord cu asta, dar sora (cu care stăteam împreună) mereu sceptică. Am început să ţinem post. Mergând la biserică m-a întrebat dacă poate să primească „Sfintele Taine” fàrà să se spovedească. Zic, nu există aşa ceva, căci nu mai suntem copii de mult, ea spunându-mi răstit: eu acolo nu mă duc şi gata! Am tăcut şi eu, dar mă cuprinse-se o frică parcă, nu-mi venea să cred că se-ntâmplă toate astea, căci mereu dădeam vina pe regimul comunist, mai apoi că aşa-s studenţii, mai apoi că a divorţat şi e foarte încărcată, ori că fiind ocupată, nu reuşeşte să mănânce de post şi multe alte pretexte; de aceea am hotărât să-i întind o mână de ajutor, că poate îi vine greu să facă singură primul pas. Dar la postul următor nu a mai mers deloc la biserică. După aceea însă, s-a început, ba de la o aţă, ba de la o zdreanţă, ba să ies că nu-mi suportă mutra, ba că dacă-s aşa credincioasă de ce Dumnezeu mi-a dat băiat, când eu îmi doream fată? Ca să evităm dezastrul, am hotărìt să plecăm noi, ea reproşându-ne că vrem s-o lăsăm în drum după ce am convins-o să se transfere cu noi. Şi nu am mai plecat. După un timp, adică acum o lună, iarăşi, că eu mă comport ca cu nişte străini cu ea şi cu nepoată-mea (fiică-sa), că noi ne-am folosit de ea când am avut nevoie, la care eu nu am mai putut rezista (şi deşi până acum nu ne-am permis să-i reproşăm nimic, purtându-i respect pentru că ne-a botezat băiatul) spunându-i (ceea ce evident nu trebuia să-i zic, însă…păcatul): – oare nu a fost de comun acord transferul acesta? Oare chiar aşa chinuită ai fost, când te aşteptam mereu cu masa caldă, cu casa curată şi cu copilul lăsat în siguranţă, în orice timp de zi sau noapte; la valoarea ce o ai încă ai avut stimă de la noi; sănătate să ai, atâta cât ne-am folosit noi de tine; iar soţul a scos-o forţat din cameră (din cauza ţipetelor îmi părea că nici nu aude ce spun, însă…). Acum a plecat la cealaltă soră ameninţând că ne dă în judecată (pentru ce?). Sora, îngrijorată, ne-a sfătuit să vorbim cu ea, să lămurim ce-am făcut aşa grav ca să se întâmple asta; am fost amândoi, eu mi-am cerut şi iertare c-am blestemat-o într-un fel cu vorbele acelea (fapt ce mă macină nespus de mult mai ales acum că sunt îsărcinată). I-am spus să se lumineze, că-i mare păcat ce se întâmplă între noi mai ales că copiii sunt cei ce ispăşesc păcatele părinţilor; la care ea a spus că noi pentru ea nu mai existăm şi zile bune nu ne asteaptă, că eu nu-s în măsură să-i spun ei despre Dumnezeu. Să am grijă de păcatele mele, nu de-ale ei şi să mă duc eu… cu Dumnezeul meu, cu atâta ură şi invidie de nu mi-am închipuit vreodată chiar aşa. Dar oare am spus eu vreo dată că nu am păcate? Mie care-mi răsună mereu în minte: „că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea”. Ne întrebăm acum, dacă ne duceam atunci, evitam istoria aceasta, reproşându-ne însă mereu în sinea noastră c-am lăsat-o, dar aşa, am rămas cu bună intenţie, dar neputând evita acest dezastru. Pe de altă parte, repetăm mereu „facă-se voia ta”, iar când se-ntâmplă… Luminează-ne părinte, că oricum de întâmplat s-a întâmplat deja şi nu mai întoarcem timpul înapoi, dar măcar ce se mai poate face acum ori poate trebuie să lăsăm să treacă timpul şi rănile se vor vindeca? Aşteptăm cu multă frică şi credinţă îndrumările sfinţiilor voastre, cinstiţi părinţi. Domnul fie cu noi!