Diplomaţia

Sărut mâna, Părinte! De când mă ştiu, în relaţiile cu oamenii am fost mai înclinată să spun ce am în minte, chiar dacă acel lucru rănea orgoliile altora. De fapt, cred că am o înverşunare şi o furie pe oamenii care ţin la orgolii băbeşti, le tai categoric macaroana, cum se zice, ba chiar cred că atunci când încep să îmi arate principiile lor de viaţă, care desigur că pornesc mare parte din experienţa lor, eu încerc din răsputeri să resping unele lucruri ca pe nişte inepții. Ori asta nu e bine, pentru că am observat că dacă nu sunt de acord cu ei, mă evită, evită orice conversaţie cu mine, pentru că mi-au pus ştampila de ” încăpăţănată şi fixistă”. Deşi teoretic cunosc termenul de „a fi diplomat”, în practică sunt incapabilă să îl aplic. Lumea îmi spune că trebuie să mă schimb, dar eu o iau ca pe un atac, pentru că eu văd că acele persoane trebuie să se schimbe ele, nu eu în primul rând, că ele au o traiectorie greşită, deşi numai Dumnezeu poate şti sigur gândurile altora şi intenţiile lor. Pur şi simplu mi se pare că m-aş trăda pe mine, pe ceea ce am acumulat învăţând cum să trăiesc corect. Accept sfaturi, însă atunci când aceste sfaturi simt că m-ar face să deraiez acolo unde am mai fost şi nu mi-a fost bine, le resping categoric. Nu mă pot contrazice cu cineva având zâmbetul pe buze în privinţa avortului, în privinţa credinţei nici atât (deşi mai deunăzi m-am tulburat la convingerile unui om catolic, care spunea că ortodocşii provin din catolici, şi învârtea cuţitul în rană aberând diverse cu o convingere fantastică, Dumnezeu să îl lumineze!). Am lipsa asta de diplomaţie din cauza că nu mă pricep să fac faţă unor situaţii care ar scăpa de sub control fără voia mea, dacă l-aş lăsa pe celălalt să creadă că eu îi aprob prostiile. Uneori, totuşi, din experienţa mea limitată de viaţă, am nişte reacţii categorice, dar după ce se calmează spiritele, constat că au fost destul de stupide şi exagerate. Ce e cu mine, cum să nu îmi mai fie frică să îmi ia lumea exemplul propriilor greşeli ca pe nişte exemple bune de urmat, pentru că greşelile deja au fost comise şi sunt într-un fel „publice”? Cum pot fi diplomată? Cum pot să fac să „tac şi să înghit”? Iartă-mă, Doamne, în fiecare clipă!