Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul
Acest verset se află în fruntea textelor mesianice ale Vechiului Testament (sunt celebrele cuvinte). Aceasta e cea mai veche profeţie mesianică. Prioritatea cronologică îi este contestată de unii, iar caracterul mesianic al textului trecut cu vederea de alţii. Dar ideea mesianică ia fiinţă odată cu căderea omului. Această viziune clară a adevărului o are omul încă de la început. Dumnezeu, în care credea Adam, ar fi rămas fără prestigiu dacă deodată cu prăbuşirea nu i-ar fi sădit omului în suflet şi nădejdea într-un ajutor. Expresia bucuriei la naşterea primului copil mărturiseşte că protopărinţii noştri s-au dus cu gândul la Omul făgăduit de Dumnezeu. Conştiinţa clară a unei vieţi noi este înfiptă şi în gândul lui Lameh, care „născând prunc” spune că îl va mângâia de muncă şi de truda mâinilor. „Vrăjmăşie voi pune între tine şi între femeie”. Pronumele „tine” se referă la şarpe, cel mai înţelept dintre toate vietăţile câmpului. Biblia se gândeşte la un anumit şarpe, la un şarpe şiret şi diplomat, pe care capitolul 3 îl pune într-un raport de egalitate cu bărbatul şi în unul de superioritate intelectuală faţă de femeie. În Vechiul Testament şarpele de aici e numit uneori diavol (ex. Înţelepciunea lui Solomon). În Noul Testament „şarpele cel vechi” se cheamă: satana, diavol, balaurul cel mare care înşeală pe toată lumea (Apocalipsa 12).
Din comentariile Sf. Ioan Gură de Aur, a Fericitului Augustin şi a altora reiese că tradiţia vede în şarpe un instrument. În cărţile lor găseşti adevărate rezumate ale învăţăturii despre îngerul rebel. Sf. Augustin spune că ceea ce se spune despre şarpe se referă la acela care a lucrat prin şarpe. Cei mai mulţi teologi merg pe această interpretare. De aici rezultă că şarpele a fost real, dar a reprezentat pe diavol. Cine e femeia din versetul 15? Femeia e Eva, iar sămânţa ei sunt urmaşii Evei, omenirea întreagă. Unii văd aici o femeie a viitorului, pe Maria, iar prin sămânţa ei înţeleg un om al viitorului, pe Iisus, fiul Mariei. Mulţi ar dori ca femeia să fie Eva şi Maria totodată, Eva în sens literar, Maria în sens spiritual. Contextul nu admite să ne gândim decât la Eva. „Sămânţa” exprimă descendenţa femeii. Folosindu-se la plural acest cuvânt, el este interpretat ca însemnând copii. Prin această interpretare Mântuitorul făgăduit nu-i exclus, el este doar unul din mulţimea de urmaşi ai femeii Eva. „Sămânţa şarpelui” sunt şerpii ca urmaşi ai acestei reptile, care reprezintă însă colectiv răul din lume, iar individual pe diavol.
În partea a doua a frazei, obiect de discuţie e pronumele „aceasta”. În textul nostru pronumele e la singular şi atunci determină pe un individ. Traducerea Septuagintei s-a gândit la un bărbat al viitorului, iar Vulgata în traducere îl referă la femeie. Însă pronumele „hu” se referă la sămânţă, nu la femeie.
O greutate o prezintă şi verbul „a sfărâma”. El a fost tradus şi cu noţiunea de „a muşca”, nu numai pentru că acest dublu înţeles al verbului exprimă mai potrivit poziţia între cei doi vrăjmaşi ci pentru că aceasta este ideea versului: şarpele poate muşca numai partea inferioară a corpului omenesc, picioarele, muşcătură care nu e totdeauna mortală cum e cazul cu sfărâmarea capului. Sfărâmarea capului indică aşadar nimicirea totală a vrăjmaşului, câtă vreme muşcarea călcâiului indică numai un succes parţial. Din cele expuse rezultă clar structura profetică a versetului. Convingerea despre mesianismul acestui verset o avea şi Sf. Pavel, căruia textul îi serveşte drept bază pentru Romani 16, 20, unde în loc de „sămânţa femeii” Sf Pavel spune „domnul păcii”. Din perspectiva textului de la Romani, textul de la Facere primeşte următoarea tâlcuire: urmaşul femeii e de origine divină, şarpele indică pe satana, iar războiul iniţiat la Facere 3, 15 sfârşeşte cu o victorie totală în favoarea ilustrului urmaş al femeii. Cu acest înţeles a trecut şi în Sf Tradiţie. Abia târziu de tot conţinutul mesianic al versetului a fost contestat de unii, majoritatea admiţând însă caracterul lui mesianic. Rezultatul este deci următorul: în decursul vieţii ei, omenirea are de luptat cu răul, sub toate formele lui; în sfârşit printr-un celebru urmaş al ei va ieşi învingătoare din lupta în care vrăjmaşul Satana, agresorul permanent al omului îşi apără cu îndârjire sfera sa de interese. Astfel avem în această sentinţă divină ceea ce cu tot dreptul se numeşte Protoevanghelia sau prima veste bună.
Vitalii Mereuţanu, Magistru în Teologie
