Vrednicia și nevrednicia creștinilor.
Eu tot nu mă mai satur să mă uit la Biserica lui Hristos din afară, ca un necredincios, şi să mă minunez de vrednicia creştinismului şi de nevrednicia creştinilor, după cum se exprima un arhimandrit rus din secolul trecut. Cât de ascuns este Dumnezeul creştinilor! Dar până a ajunge să cunoşti vrednicia creştinismului, te izbeşti de nevrednicia creştinilor, ca de o vamă nesuferită, pe care puţini au răbdare să o treacă. Prejudecăţile despre falsitatea creştinismului,pe care omenirea le-a fabricat cu genialitate, sunt cred că cea mai mare ispită pentru omul contemporan. Iar cei care niciodată nu mai obosesc înmulţindu-le sunt chiar credincioşii şi preoţii. Cel mai mult mă nedumereşte la credincioşi, şi până astăzi, stupoarea pe care o arată atunci când aud că cineva nu crede în Dumnezeu.
Vai, cum să nu credeţi în Dumnezeu? Da. Se poate?. Dar ce ai făcut tu, credinciosule, ca fratele tău să creadă în Dumnezeu? Această întrebare şi-o pun foarte puţini. Cât de mult poate să scârbească agresivitatea credincioşilor, modul îngâmfat în care îi atacă pe necredincioşi. Artiştii sunt nişte rătăciţi şi îndrăciţi; oamenii de ştiinţă, de fapt, nu ştiu nimic!. etc. Dar toate se spun cu atâta incultură şi, ceea ce este chiar înfricoşător, cu satisfacţia demonică că aceea nu se vor mântui. Mărturisesc că eu, însumi, am fost furat de acest val, din cauza cărţilor pe care le citeam la păşirea mea în creştinism. Este un prilej pentru mine, aşa dar, să aduc şi public pocăinţa mea în faţa celor pe care i-am jignit în vreun fel în articolele mele de început, oameni de cultură sau feţe bisericeşti. Îi rog să pună totul pe seama râvnei de început şi să mă pomenească în rugăciunile lor, sunt cred că cea mai mare ispită pentru omul contemporan. Propovăduirea învierii este şi astăzi la fel de actuală ca şi în primele zile ale creştinismului. Catedralele măreţe, hramurile, câte unui Sfânt sau Sfinte, care adună zeci de mii de credincioşi, tarabele pline de cărţile Sfinţilor Părinţi şi posterele cu patriarhul din dughene, nu sunt numaidecât o dovadă că mesajul evanghelic a fost înfăptuit. Nu este nici un motiv a crede că vremea predicii a trecut şi că acum trăim triumful creştinismului. Aş spune chiar că mulţi trăiesc un fel de posteritate a creştinismului, crezându-se în măsură să îndrepte pe ici colo ceea ce Apostolii şi Sfinţii Părinţi nu au înţeles bine. Mă refer şi la conferinţele şi simpozioanele interconfesionale, la săptămânile de rugăciune comună etc. Există tot ce vrei în aparatul Bisericii, cu părere de rău din ce în ce mai asemănător cu alt aparat, nevrednic de pomenire. Există posturi de radio, gazete, există chiar preoţi de serviciu care pot oferi Sfânta Împărtăşanie trecătorilor curioşi şi turiştilor la orice oră, fără spovedanie şi fără Liturghie. Există, într-un cuvânt, o mare ” înţelegere ” pentru omul modern. Numai propovăduirea învierii cea minunată nu există, nu există învierea sufletelor noastre. Leonid Ilici Osipov, un profesor de la Academia Teologică din Moscova, atrăgea atenţia la una din conferinţele sale că Hristos ocupă un loc din ce în ce mai neânsemnat în Biserică. Totul se reduce la parada de veşminte frumoase şi la profesionalismul corului. Azi, poţi vedea scene când preotul cu potirul este împins într-o parte: „Hai, vă rugăm, mergeţi cu împărtăşania mai încolo, că e timpul să vorbească mitropolitul şi trebuie să filmăm” şi eu zic că avem deja simptomele unui creştinism fără Hristos. M-am gândit care ar fi una din diferenţele dintre misiunea creştină din primele veacuri şi cea de astăzi. Şi cred că una ar fi aceasta: pe atunci existau prostituate convertite care atrăgeau în Biserică, incomparabil, mai multă lume decât un preot din zilele noastre. Pe atunci, o fostă desfrânată se ostenea şi convertea bărbaţi care mai târziu deveneau preoţi, dar azi preoţii nu se ostenesc pentru o desfrânată măcar să o aducă printre credincioşii de rând. Nu mă îndoiesc că sunt mii de femei şi bărbaţi pe care preoţii îi împărtăşesc fără socoteală, deşi se află în acest păcat, dar asta nu înseamnă convertire. Astăzi, există două generaţii de preoţi: cei care au terminat proaspăt facultatea şi practică un laxism exagerat şi cei de modă veche, care sunt mai severi. Amândouă aceste atitudini, şi laxismul şi severitatea, sunt bune şi amândouă sunt rele. Amândouă sunt bune când urmăresc recuperarea şi vindecarea omului bolnav de păcat, dar amândouă sunt rele când îl aruncă pe om în nenorocire, fie în nepăsare, fie în deznădejde, chiar până la căderea din credinţă. A banaliza acest păcat, cum se întâmplă în marile oraşe, înseamnă a anula rostul venirii lui Hristos în lume. Dar, totodată, a te îngreţoşa de păcătoşi şi a-i ataca de pe amvonul bisericii în predici apocaliptice, ca pe unii care nu mai au nici o scăpare, este, la fel, o încălcare a iubirii lui Hristos. Ceea ce lipseşte azi nu sunt cărţile de catehism. E plin de cărţi şi cărţulii de predici la sărbătorile bisericeşti, chiar cărţi despre feluritele păcate, cu draci şi drăcuşori, cu vedenii ameninţătoare şi aşa mai departe. Numai calea care duce la inima omului nu se cunoaşte. Hristos stă la uşă şi bate, nu cumva să-L alungăm noi cu ameninţările şi cu reţetele noastre de mântuire, înainte de a face un lucru atât de obişnuit, care ni se cere. Acest lucru este de a ne alipi urechea de inima căruia vrem să-i vorbim şi să pândim de care parte se ascunde Hristos, pentru că El se ascunde numai decât şi în acea inimă.
Ieromonah Savatie Boștovoi
