Duhovnicul, omul lui Dumzeu în viaţa creştinului

Viata duhovniceasca a crestinului este o lupta neincetata de eliberare de pacatele si patimile care deformeaza si schimonosesc firea si de cultivare a virtutilor crestine, forme ale frumosului spiritual, care il apropie pe om de Dumnezeu, Izvorul a „toata darea cea buna” si a „tot darul cel desavarsit”.
Daca pacatele si patimile sunt considerate de Parintii duhovnicesti „rani”, „boli” si „cancer al vietii morale”, virtutile redau firii umane starea ei naturala, cea de sanatate. Stiinta contemporana demonstreaza ca o mare parte din suferintele sufletesti, dar si trupesti sau somatice, se datoreaza acestor boli launtrice, multe dintre ele produse de pacat si de efectele lui dezorganizatoare si devastatoare la nivel fizic si psihic. Ceea ce este si mai grav este faptul ca lumea contemporana a deprins o stranie familiaritate cu pacatul, o obisnuinta devenita a doua fire, dar o fire pacatoasa si pervertita.
Lumea contemporana ofera peisajul unui loc in care patimile stapanesc, „calaresc”, in timp ce tainicele virtuti sunt condamnate si alungate in sufletele si inimile a tot mai putini „alesi”, care si-au facut din ele un ideal de viata si mantuire.
Pacatul este asadar, o realitate dramatica a lumii si vietii contemporane, o rana cumplita a sufletului uman, ce provoaca adanci suferinte. De aceasta apasare a lui, omul se elibereaza prin experienta marturisirii sau a spovedaniei sincere, in fata unui duhovnic iscusit.
Cuvintele Sfintei Scripturi, cultul bisericesc si literatura duhovniceasca subliniaza realitatea pacatului si necesitatea restaurarii firii umane. In Epistola intaia a Sfantului Ioan Evanghelistul aflam ca „daca spunem ca nu avem pacat, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi. Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea” (I Ioan 1, 8-9).
O patrunzatoare rugaciune de dezlegare spune despre Dumnezeu: „Numai Tu, Singur, esti fara de pacat, dreptatea Ta este dreptate in veac si cuvantul Tau este adevarul”.
Sfantul Petru Damaschinul ne incurajeaza in acest itinerariu spiritual, spunand: „Ai cazut, ridica-te! Ai cazut iarasi, ridica-te iarasi. Numai pe Doctorul tau sa nu-L parasesti, caci atunci vei fi osandit de deznadejde mai rau decat un sinucigas. Staruie pe langa El si El isi va face mila cu tine, fie prin intoarcerea ta, fie prin incercare, fie prin alta fapta a purtarii Sale de grija, fara sa stii tu”, iar Sfantul Ioan Scararul ne incredinteaza ca acela care si-a vazut pacatele este mai mare decat cel ce i-a vazut pe ingeri.
In cartea Proverbelor citim ca „mantuirea este in sfatuire multa” (Proverbe 11,14), iar o frumoasa zicere crestina spune ca „acela care vrea sa se mantuiasca, cu intrebarea sa calatoreasca”.
In incercarea sa de a se elibera de apasarea pacatelor si de remuscarile produse de acestea, crestinul are de biruit si de inlaturat mai multe ispite. Acestea sunt toate curse si ispite dracesti, pentru ca nimic nu este mai urat diavolului, decat preocuparea omului fata de mantuirea sufletului si de aceea, cauta sa ne zadarniceasca orice incercare de imbunatatire a vietii noastre duhovnicesti. Avvei Colov, din Pateric, ii sunt atribuite cuvintele: „de nimic nu se bucura asa de mult vrajmasul ca de cei ce nu-si arata gandurile lor”.
Cea dintai ispita este ridicata de mandrie. Multi considera spovedania o dovada de slabiciune, dovada unui caracter slab, neputincios in a depasi situatiile limita sau caderile. Realitatea este insa ca marturisirea pacatelor in fata unui duhovnic, prezenta harismatica in viata noastra, este dovada tariei morale, un exemplu de curaj si de eroism moral. Nu acela este tare, care isi ignora, ascunde si tainuieste pacatele sale, ci acela care are puterea de a-si face cat mai des un examen de constiinta, de a constientiza atat succesele sale, cat si infrangerile, de a si le recunoaste in fata lui Dumnezeu si a reprezentantilor Sai si de a lupta pentru inlaturarea celor din urma.
Un alt obstacol il constituie neincrederea in persoana si priceperea duhovnicului. Nu putem tagadui faptul ca „arta conducerii sufletului” spre mantuire este o lucrare dificila si doar de putini deplin cunoscuta, dar tot la fel de adevarat este ca, atunci cand vede in inima noastra intentie buna si pretuire, dragoste si respect fata de parintele duhovnicesc si fata de Sfanta Taina a Marturisirii, Dumnezeu ne descopera duhovnic dupa inima noastra, potrivit sufletului nostru. Om care traieste si el in aceeasi lume in care traim si noi toti, cu ispitele ei tot mai numeroase si mai mari, adevaratul duhovnic este un om asemenea noua, dar mult mai sporit duhovniceste, „omul lui Dumnezeu” din viata noastra.
O alta ispita o reprezinta rusinea. Sfantul Ioan Scararul arata ca o capcana pe care ne-o intinde vicleanul vrajmas consta in a muta locul rusinii. In loc sa o lase la locul ei firesc, adica inainte de pacat, o muta inainte de marturisire. In loc sa ne fie rusine a savarsi pacatul, ne face sa ne rusinam a-l marturisi.
De toate aceste ispite ne eliberam constientizand caderile si pacatele noastre, intelegand ca avem nevoie de un astfel de indrumator duhovnicesc, pentru ca niciodata nu ne cunoastem deplin si nu ne putem intui reactiile; pentru ca ori de cate ori ne facem curaj sa privim in adancul sufletului, suntem totusi tentati sa ne interpretam situatia sau starea morala subiectiv, nu cu obiectivitate si discernamant; pentru ca obisnuinta cu pacatul duce la intunecarea mintii si la orbirea sufletului, astfel incat fiecare priveste si intelege realitatea in functie de pacatele sau virtutile personale; si mai ales, pentru ca noi nu cunoastem drumul acesta al mantuirii, nu ii putem intui obstacolele sale si nici popasurile sau locurile de odihna. Calea aceasta a virtutilor este una dificila, „stramta si aspra”, iar in inaintarea in ea este necesara povatuire si calauzire.
In legatura cu timpul spovedaniei, porunca a patra bisericeasca recomanda ca fiecare crestin „sa se spovedeasca de patru ori pe an sau macar o data, in Postul Pastilor”. Aceasta este o recomandare minimala. Cei care vor sa simta un urcus duhovnicesc de la o spovedanie la alta, stiu ca marturisirea nu este absolut conditionata de anumite perioade ale anului bisericesc, ci de starea sufletului. Un bun crestin va cauta sa se spovedeasca des, ori de cate ori simte nevoia, pentru a nu lasa pacatele sa se incuibeze in sufletul sau.
Alaturi de spovedania la anumite intervale de timp, el va cauta si cultiva discutiile cu duhovnicul sau, ceea ce in spiritualitatea ortodoxa se numeste „descoperirea gandurilor”. Aceasta practica il va ajuta pe duhovnic sa ne cunoasca mai bine si astfel, sa ne poata ajuta real, din punct de vedere spiritual.
Spovedania eficienta are patru etape: constientizarea pacatelor, marturisirea lor in fata duhovnicului, primirea dezlegarii si a iertarii si implinirea canonului sau a epitimiei.
In unele situatii, cand constata pacate grave, duhovnicul opreste de la Sfanta Impartasanie, pana la implinirea canonului, care nu trebuie inteles ca o pedeapsa, ci ca un medicament. Precum in bolile trupesti, pentru a ne insanatosi, suntem nevoiti sa luam uneori medicamente amare, rele sau chiar sa suferim operatie, la fel, in bolile sufletesti, este nevoie de astfel de medicamente spirituale, care sa vindece ranile launtrice.
Agapie Criteanul, autorul cartii Mantuirea pacatosilor, arata ca pentru a fi mantuitoare, spovedania noastra trebuie sa intruneasca zece conditii (Decalogul spovedaniei):
1. Sa fie simpla si scurta;
2. Sa fie smerita;
3. Sa fie adevarata, nemincinoasa;
4. Sa fie grabnica, fara amanare;
5. Sa fie lamurita, explicita, nu cu aluzii generale, menite sa ascunda pacatele;
6. Sa fie facuta cu sfiala si rusine;
7. Sa fie intreaga;
8. Sa fie personala si tainica, doar in prezenta duhovnicului;
9. Sa fie facuta cu pocainta si parere de rau;
10. Sa fim gata a implini canonul primit.
Relatia dintre duhovnic si ucenic sau ucenica este asemenea celei dintre parinte si fiu sau fiica. Iubirea si delicatetea sa fata de acestia este asemenea iubirii si grijii parintilor.
Duhovnicul adevarat este parintele nostru cel mai bun, care ne iubeste cu o iubire asemanatoare iubirii lui Dumnezeu fata de lumea intreaga. Este fratele nostru mai mare, care ne sfatuieste si ne incurajeaza; si prietenul nostru sincer, alaturi de care ne simtim ajutati si intariti.
Atunci cand ne cautam un astfel de duhovnic, trebuie sa incercam sa identificam la el unele calitati fundamentale. Criteriul esential al acestei cautari si alegeri il constituie folosul duhovnicesc, iar calea aflarii o reprezinta rugaciunea smerita si staruitoare fata de Dumnezeu, de a ne darui un astfel de povatuitor.
Cea dintai calitate a adevaratului indrumator spiritual este ortodoxia credintei. Duhovnicul adevarat trebuie sa dispuna de largi cunostinte profane, sa cunoasca sufletul omului, cu abisurile si culmile sale, dar in mod deosebit, sa fie un cunoscator al invataturii de credinta a Bisericii noastre dreptmaritoare, al randuielilor ei cultice si canonice. Doar cunoscand bine canoanele Bisericii si aplicandu-le in contextul lumii actuale si adaptat la fiecare suflet, duhovnicul va reusi sa vindece si sa mantuiasca.
Alaturi de ortodoxia credintei, trebuie sa cautam la duhovnicul nostru sfintenia vietii sale, adica sa implineasca prin gand, cuvant si fapta toate aceste invataturi sublime ale credintei noastre ortodoxe.
De mare importanta sunt si discernamantul duhovnicesc sau darul deosebirii si virtutea iubirii, manifestata prin blandete, smerenie si rabdare.
Fata de fiii si fiicele sale duhovnicesti, el are unele datorii specifice: datoria de a-i primi, de a-i asculta cu rabdare, smerenie, blandete si bunatate; de a se ruga pentru ei si de a da canon potrivit si folositor, in functie de sex, varsta, specificul activitatilor desfasurate, de starea de boala sau de sanatate, de „asezarea launtrica” sau starea sufleteasca si dispozitiile interioare.
La randul sau, ucenicul sau fiul duhovnicesc are si el unele datorii de suflet fata de parintele sau sufletesc.
Cea dintai este de a-si cauta un duhovnic, alaturi de care sa se nevoiasca a-si dobandi mantuirea.
Cea de-a doua datorie este aceea de a-l pastra. Cazurile in care este ingaduita schimbarea lui sunt decesul duhovnicului si regresul spiritual.
Ucenicul are datoria de a asculta sfaturile duhovnicului, chiar si atunci cand nu intelege adancile ratiuni si semnificatii interioare. In toate cuvintele adevaratului duhovnic se intrezaresc sfaturile prin care Dumnezeu ne conduce si ne ocroteste in viata.
Fiul duhovnicesc este dator a-l iubi pe parintele sau cu dragoste curata si inalta si de a-l respecta. Dupa cum suntem datori a ne iubi, asculta si respecta parintii trupesti, care ne-au nascut si crescut, care ne-au adus la lumina lumii si vietii acesteia, cu atat mai mult suntem datori a ne iubi si pretui parintii spirituali, adica pe cei ce ne nasc vietii duhovnicesti si lumii viitoare.
Si, mai presus de toate, avem datoria de a ne ruga pentru duhovnicul nostru, pentru mantuirea sufletului sau. Ca unul care lupta deschis impotriva pacatelor personale si ale ucenicilor sai, demascand ispitele dracesti, ipocrizia si rautatea lor, sufletul duhovnicului este lovit continuu de valurile potrivnice ale lumii acesteia si ale pacatelor ei. Din acest motiv, un sprijin puternic in biruirea acestora il constituie rugaciunea si nadejdea in ajutorul lui Dumnezeu.
Rugandu-ne curat, ne vom invrednici sa descoperim astfel de duhovnici „de Dumnezeu purtatori”. Stand in ascultare fata de acesti „ingeri pamantesti”, ne vom afla linistea si pacea sufleteasca. Primindu-le sfatul plin de lumina, ne vom descoperi pe noi insine in ceea ce avem mai curat, inalt si vom ajunge la unirea cu Hristos, Cel euharistic, inca din lumea si din viata prezenta.