14 februarie (27 februarie)
Cuviosul Antonie, văzînd mai înainte că el voieşte să îmbrăţişeze viaţa îmbunătăţită, cea întocmai ca îngerii şi cu totul vrednică de îngerescul chip, i-a împlinit rugămintea. Deci, Cuviosul părintele nostru Isachie, făcîndu-se monah, a început viaţă şi mai aspră, căci nu-i era destul că se îmbrăcase în rasa de păr, ci a poruncit să-i cumpere o piele de capră pe care a pus-o peste rasă. Aşa s-a închis într-o uliţă a peşterii, într-o mică chilie ca de patru coţi, şi acolo se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Mîncarea lui era o prescură şi aceea după o zi şi bea apă cu măsură. Acestea i le aducea Cuviosul Antonie şi i le dădea pe o ferestruică, pe care abia încăpea mîna.
Pe lîngă acestea, niciodată nu se culca pe coaste, ci avea puţin somn. Şi a petrecut şapte ani într-o viaţă ca aceasta, neieşind din chilie. Dar odată, sosind seara, a început, după obicei, a face metanii, cîntînd psalmi pînă la miezul nopţii, iar după ce s-a ostenit, stingînd lumînarea, a şezut la locul său. Şi iată, deodată, a strălucit în peşteră o lumină mare, ca de soare, luînd vederea omenească. Apoi veniră la dînsul doi diavoli în chip de tineri frumoşi, cu feţe ce străluceau ca soarele şi ziseră lui: „Isachie, noi sîntem îngeri”.
Isachie, sculîndu-se, a văzut o mulţime de diavoli, ale căror feţe erau ca soarele, iar unul dintre dînşii strălucea mai mult decît toţi şi din faţa lui ieşeau raze. Şi a zis sfîntului: „Isachie, acesta este Hristos, închină-te lui”. Dar Isachie, neînţelegînd diavoleasca lucrare şi nici aducîndu-şi aminte să-şi facă semnul Crucii, s-a închinat aceluia ca lui Iisus Hristos, iar diavolii îndată au făcut zgomot mare, strigînd: „Al nostru eşti, Isachie!” Deci, punîndu-l să şadă şi ei aşezîndu-se împrejurul lui, iar chilia, cum şi intrarea peşterii, fiind plină de diavoli, unul din ei, cel părut Hristos, a zis: „Luaţi fluiere, timpane, viori şi cîntaţi, iar Isachie să joace”. Şi îndată cîntară din fluiere, timpane şi viori, iar pe Isachie, luîndu-l, începură cu dînsul a sări şi a juca multă vreme, încît, obosindu-l, îl lăsară abia viu. După aceea, îl batjocoriră şi pieriră.
A doua zi, sosind gustarea pîinii, a mers Cuviosul Antonie, după obicei, la fericitul şi i-a zis: „Binecuvîntează, părinte Isachie”. Dar nu i-a dat răspuns. Neştiind deci ce să fie, a zis întru sine: „Oare acum a murit?” Atunci a trimis în mănăstire la Cuviosul Teodosie şi la fraţi. Venind fraţii, au săpat acolo unde era uşa astupată şi luară pe Isachie, care li se părea că este mort şi l-au pus înaintea peşterii, dar văzură că era viu. Şi a zis Cuviosul Teodosie: „Cu adevărat din diavoleasca lucrare i se făcu lui aceasta”. Deci îl puseră pe pat şi slujea Sfîntul Antonie.
În acele zile domnul Kievului, Iziaslav, s-a întors în Kiev din pămîntul leşesc şi a început a se mînia asupra Sfîntului Antonie, pentru Vseslav, domnul poloveţilor, care, în zilele cuviosului, a domnit o vreme la Kiev. De aceea a trimis noaptea voievodul Sviatoslav din Cernigov după Sfîntul Antonie. Acesta, mergînd la Cernigov, i-a plăcut locul ce se numeşte muntele Voldiniei, apoi, săpîndu-şi o peşteră, s-a sălăşluit acolo, unde chiar şi acum este mănăstire.
Cuviosul egumen Teodosie, înştiinţîndu-se că Sfîntul Antonie s-a dus la Cernigov, a mers cu fraţii la peşteră şi, luînd pe Isachie, l-au dus în chilia sa şi-i slujeau, căci acela era slab la minte şi la trup, încît nu putea nici să şadă, nici să se întoarcă pe altă parte, fiind foarte bolnav. Cuviosul Teodosie singur cu mîinile sale îl spăla şi îl îngrijea. Astfel, zăcînd doi ani, îi slujeau lui.
Asta este de mirare, căci în aceşti doi ani n-a gustat nici pîine, nici apă, nici poame, nici altă hrană, dar era viu, însă mut şi surd. Cuviosul Teodosie făcea rugăciune pentru el, ziua şi noaptea, pînă ce, în al treilea an, a grăit şi dorea să fie ridicat pe picioare. Apoi, ca pruncul a început a umbla, însă încet, pînă a mers şi la biserică. După aceasta a început a veni la masă şi îl punea pe el deosebit de fraţi şi-i aducea dinainte pîine, dar nu voia să o ia. Fraţii o puneau în mîinile lui, însă cuviosul Teodosie le zicea: „Puneţi pîinea înaintea lui, ca singur să o mănînce. Iar el, privind la ceilalţi, gusta pîine şi astfel s-a învăţat a mînca şi, prin acest chip, l-a izbăvit Cuviosul Teodosie de meşteşugul diavolesc şi de înşelăciunea lui.
Murind Cuviosul Teodosie şi fericitul Ştefan făcîndu-se în locul lui egumen, Isachie iarăşi a luat viaţa cea aspră, zicînd către ispititorul: „Iată, acum m-ai înşelat, diavole, şezînd în peşteră şi în singurătate. De acum nu mă voi mai închide, ci te voi birui cu darul lui Dumnezeu, ostenindu-mă în mănăstire”. Atunci iarăşi s-a îmbrăcat în rasă de păr, iar peste rasă a pus o haină strîmtă şi a început a ajuta bucătarilor şi a sluji fraţilor. La Utrenie intra mai înainte de toţi şi stătea nemişcat. Cînd a sosit iarna şi gerul era cumplit, el stătea la Utrenie în călţuni, încît de multe ori îi îngheţau picioarele pe piatră, dar nu le mişca, pînă nu se cînta Utrenia. După Utrenie intra înaintea tuturor în bucătărie şi mai înainte gătea focul, lemnele şi apa. Apoi veneau şi ceilalţi fraţi bucătari.
Odată, unul din bucătari, cu numele tot Isachie, a zis fericitului, zîmbind: „Isachie, iată corbul şade, mergi de-l prinde”. El, închinîndu-se pînă la pămînt şi mergînd, a prins corbul şi l-a adus înaintea tuturor bucătarilor. Iar ei s-au spăimîntat de ceea ce făcuse, apoi au spus egumenului şi fraţilor care începuseră a-l cinsti. După aceea, el nevrînd cinste de la oameni, a început a face supărare, uneori egumenului sau fraţilor, alteori oamenilor mireni, umblînd prin lume, încît şi bătăi primea de la mulţi. Astfel, prefăcîndu-se nebun, iarăşi s-a sălăşluit unde era mai înainte peştera Cuviosului Antonie, căci acum acesta murise. Şi a început a aduna la sine tineri, peste care punea haine monahiceşti. Atunci, uneori lua de la fericitul egumen Nicon certare, iar alteori de la părinţii copiilor acelora lua bătăi, iar el, toate le răbda cu bucurie, suferind lipsa, golătatea şi răceala ziua şi noaptea.
Într-o noapte, fericitul, aprinzînd cuptorul în peşteră şi cuptorul fiind crăpat, a început văpaia a ieşi în sus prin crăpături iar el, neavînd cu ce să astupe crăpăturile, a păşit cu picioarele desculţe peste văpaie şi a stat pînă ce a ars cuptorul; apoi, s-a coborît nevătămat.
Acestea şi multe alte lucruri de mirare făcea el. Astfel a luat biruinţă asupra diavolilor şi întru nimic nu socotea ameninţările şi nălucirile lor. Pentru că de multe ori îi făceau supărare diavolii şi-i ziceau: „Al nostru eşti, Isachie, fiindcă domnului nostru te-ai închinat”. Iar el le zicea lor: „Domnul vostru cel diavolesc este Belzebul, de care nu mă tem ca de idolul Muh, (precum era numele lui) nici de voi, slugile lui, căci, deşi m-aţi înşelat întîi, fiindcă nu ştiam meşteşugurile şi vicleşugurile voastre, iată, de acum, cu puterea Domnului meu Iisus Hristos şi cu rugăciunile Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, vă voi birui pe voi”. Apoi se însemna cu semnul Crucii şi aşa gonea nălucirile acelea ale lui Belzebul. Odată se făcu groază fericitului din nălucirile diavoleşti, căci veneau la dînsul noaptea ca un popor mare, cu sape şi cazmale, zicînd: „Să săpăm peştera aceasta, iar pe acesta aici să-l astupăm”. Dar unii ziceau către dînsul: „Ieşi, Isachie, căci vor să te astupe”. Iar el le zicea: „De aţi fi oameni atunci aţi umbla ziua, dar voi sînteţi întuneric şi de aceea umblaţi în întuneric”. Atunci se însemna cu crucea, precum şi la toate nălucirile, iar diavolii îndată piereau.
Uneori îl înfiorau în chip de urs sau de leu şi de alte cumplite fiare. Alteori ca şerpii se tîrau spre dînsul, ca broaştele, ca şoarecii şi ca toate jivinele, dar nu putură nimic să-i facă şi-i ziseră: „O! Isachie, ne-ai biruit”. Iar el răspundea: „Şi voi m-aţi biruit pe mine, arătîndu-vă în chipul lui Iisus Hristos şi al îngerilor, nevrednici fiind de o cinste ca aceea. Iată, acum, cu adevărat vă arătaţi în chip de fiare şi de dobitoace, de şerpi şi de jivine, precum singuri sînteţi necuraţi”. De atunci nu i se făcea nici o supărare de diavoli, cu care trei ani avusese război. Apoi, a doua oară, s-a sălăşluit în peşteră precum singur a mărturisit. După aceea, a început a vieţui cu mai mare înfrînare, postire şi priveghere.
Astfel vieţuind, i-a sosit sfîrşitul vieţii şi s-a îmbolnăvit în peşteră. Apoi fraţii l-au adus, fiind bolnav, în mănăstire, unde a bolit opt zile şi s-a dus pe calea Domnului, întru bună mărturisire. Ioan, care acum era egumen şi toţi fraţii sprijinindu-i trupul, l-au îngropat cu cinste în peşteră. Acest bun ostaş al lui Hristos, care mai întîi a fost biruit de către vrăjmaş, mai pe urmă a luat biruinţă şi a cîştigat Împărăţia cerurilor. Cu ale lui sfinte rugăciuni să ne învrednicim şi noi să împărăţim împreună cu Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Preasfîntul şi bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
