O mărturisire

Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer”(Matei XVIII, 18).
 

Nu sunt o persoană cu o viaţă duhovnicească avansată şi pe această cale sunt abea un învăţăcel. Dar credeţi-mă că cuvintele despre faptul că o mărturisire sinceră, nu pot zice şi cu o zdrobire de inimă, căci numai Domnul ştie de era aşa, te poate ajuta să revii la o viaţă nouă. O viaţă pe care vreai să o trăieşti curat şi aproape de Domnul.
Nu a fost prima mărturisire din viaţa mea. Unile cu o trăire mai profundă, altele aşa cum o fac şi mulţi alţii, că acum e perioada postului… Şi încercam să mă forţez să simt ceva, căci de parcă asta era idea, să nu fie doar spuse păcatele, dar şi trăită acestă mărturisire. Dar sufletul nu poate să dea ceea ce nu are. Şi deci din sărăcia sa izvora tot atât cât era prezent în el. Şi numai atâtă părere de rău, şi numai atâta căinţă, şi de nu simţea sufletul o uşurare de la această Taină, nici curăţire adevărată nu obţinea. Tindeam spre ceva , dar nici nu ştiam spre ce.
Am dat cu ochii de un articol „Dumnezeu dă harul nu pentru meritele noastre…” care ne îndeamnă să cerem ajutotul şi iertarea Domnului mereu. De fiecare dată când simţim că greşim şi nu putem să ne cerem iertare de la persoana în cauză să ne cerem iertare de la Domnul, dacă nu ne putem ruga aşa cum ar fi trebui să-i mărturisim şi asta Domnului şi alte idei în acest context. Şi am zis că poate e cazul să-i cer ajutorul Domnului înainte de a mă mărturisi. Să-mi dea poate nu lacrimi de păcăinţă pe care încă nu le am, poate nu acel sentiment de părere de rău desăvârşit, poate încă nu acea hotărâre după care nu voi mai reveni nicicând la păcatele mărturisite. Dar să mă ajute să simt acest eveniment, să simt că am venit pentru iertare, pentru a merita ca viaţa pe care o voi duce în continuare (sper) spre acea răsplată desăvârşită la care tindem toţi. Dar nu pentru dreptul de a mă împărtăşi cu Sfintele Taine.

Stăteam la vecernie şi încercăm să-mi îndrept gândurile doar spre Domnul, să-L rog să-mi stea alutări când voi merge la mărturisire. Şi să o primească, dar şi să mă ajute să o fac. Nu vă pot spune că lacrimile care îmi jucau în ochi erau numai de la pocăinţă, de părere de rău sau de conştientizare de la propriile păcate, e greu de spus de ce au apărut. Şi nici nu aş putea spune că a fost cea mai desăvârşită mărturisre. O naștere din nou. Dar sentimentul care m-a cuprins când eram în drum spre casă era deosebit. Era unul nou. Mă simțeam că zbor, că plutesc printre particolele de oxigen și nu mă ating spre vătămare ci spre întărire. Am simțit că pot la sigur merge mai departe mult mai uşor, era într-un fel pentru acel moment chiar mai mult decât merge…, că deşi ştiu că nu merit toate câte la trimite Domnul în viaţa mea, dar ştiu la sigur că vrea să mă lupt şi eu pentru mânuirea mea, ca aşa cum sunt mă iubeşte Domnul şi pe mine, ca de altfel ca şi pe noi toţi…

Sunt doar nişte sentimente şi un îndemn să încercăm fiecare să ne apropiem de Taina mărturisirii nu fiindcă aşa e cerut de la noi. E altfel când vreai să o faci că simţi că sufletul o cere. E adevărat că e foarte important să ai şi un bun îndrumător, un părinte duhovnicesc care să ştie să te ajute şi atunci când poate mai eşti şi în creştere, dar şi atunci când te abaţi sau chiar mai eşti şi în cădere. Îi mulţumesc Domnului, că am un asemenea părinte duhovnicesc alături. Dar cred că şi fiecare dintre noi trebuie să facă ceva pentru propria mântuire. Căci dacă o mărturisrie te poate aduce la o stare sufletească mai înaltă atunci, ce poate simţi sufletul când va primi acea răsplată a sa, care ni s-a făgăduit tuturor.

Natalia Lozan

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR