„Voi mie să nu-mi daţi trei zile ca să-l aleg pe Dumnezeu” – Mama Blondina, o martiră a timpurilor noastre
Pe 24 mai 1971 a trecut la Domnul sufletul ales al ”mamei Blondina”, o femeie născută în Basarabia, învățătoare, care a fost deportată în Siberia și a petrecut ultima parte a vieții slujind Sfintei Parascheva și oamenilor la catedrala mitropolitană din Iași.
Mama Blondina a fost o femeie cu o sensibilitate deosebită. Numele ei vine de la Sfânta Muceniță Blandina. În însemnările ei nu se sfiește să spună de câte ori a plâns, de câte ori s-a temut, de câte ori a încercat-o deznădejdea. Dar, de fiecare dată, a biruit credința că Dumnezeu o va ajuta, ceea ce s-a și întâmplat. Și astfel, înfricoșătorul cuptor al suferințelor nu i-a știrbit nimic din bunătatea, jertfelnicia, credința, dragostea de oameni, de neam, de Dumnezeu, ci, din contră, i-a fost prilej de întărire în tot ce este bun și sfânt. În Siberia i s-a dat la un moment dat un post de răspundere pe motiv că ea nu va fura, deoarece e româncă și creștină.
Alungată, la bătrânețe, de fiul ei din casă, nu s-a smintit de comportamentul lui, influențat de soția atee. La Iași, la Mitropolie, s-a întâlnit la un moment dat cu foşti cunoscuţi din tinereţe şi care făceau parte acum din înalta societate. Aceştia au judecat-o pe Mama Blondina, fostă profesoară, pentru că ajunsese să facă curăţenie în curtea Catedralei mitropolitane. Replica ei a fost: „Mie nu îmi este ruşine să spăl picioarele Mântuitorului Hristos”.
Îi cunoaștem viața din însemnările ei, publicate după 30 de ani de la trecerea la cele veșnice. Un articol din ziarul Zorile Bucovinei face un rezumat al lor, iar în continuare sunt selectate câteva fragmente.
[…] Am citit cu sufletul la gură cartea „Suferinţele mamei Blondina, o martiră a Siberiei”, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2005. Departe de mine intenţia de a face o recenzie, având doar dorinţa de a aduce la cunoştinţa cititorilor conţinutul răscolitor al acestei cărţi, din care aflăm că în Siberia au suferit şi au murit multe feţe bisericeşti. Vina lor era credinţa în Dumnezeu.
Din cartea respectivă aflăm despre tragedia fiicei celei mici a preotului Zaharia Popovici şi preotesei Serafima, care mai aveau două fete şi un băiat. Blondina s-a născut la 24 februarie 1906 în satul Gruşenţi din Basarabia (astăzi raionul Chelmenţi). De la vârsta de şase ani mergea la biserică, începuse să citească, cânta în strană, cunoştea rânduiala Utreniei, ştia pe de rost Sfânta Liturghie.
După şcoala generală şi absolvirea gimnaziului a ajuns profesoara pentru clasele I-VII. În 1926 s-a căsătorit cu inginerul Gheorghe Gobjilă, aducând pe lume un fecioraş. Până aici a dus o viaţă obişnuită, suferinţele începând după faimoasa eliberare (n.n. este vorba despre ocupare Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herța în 1941 de către URSS). Ca şi Aniţa Nandriş, ea şi-a scris în caiete Viaţa din închisoare şi lagărele din Siberia. […] Iată ce scrie eroina noastră: „Timp de 15 ani am fost căsătorită, 15 ani m-am aflat în exil şi domiciliu forţat în Siberia, 15 ani am stat la mitropolie lângă cuvioasa Parascheva, care a făcut multe minuni. La 21 iunie 1941 am fost arestată, la 21 iunie 1949 am fost eliberată, fiind supusă la domiciliu forţat, iar la 21 iunie 1956 am fost eliberată definitiv”.
Din aceste mărturisiri se vede că nimic nu este întâmplător în viaţa omului, ci totu-i cu rânduiala şi voia lui Dumnezeu. La 27 iunie, când ruşii au cerut „retrocedarea” Basarabiei, Blondina se afla cu fiul ei, un copil de 13 ani, la fratele soţului (tot preot), la o depărtare de 25 km de casă. A ajuns, pe jos, acasă abia a doua zi şi soţii n-au dovedit să se refugieze în România, aşa cum au făcut surorile şi fratele ei.
După ocuparea Basarabiei a început calvarul acestei familii. Mai întâi a fost arestat soţul, apoi au închis-o şi pe Blondina. A scăpat numai băieţelul lor, pe care au reuşit să-l ascundă la o rudă.
În carte este descrisă amănunţit viaţa straşnică din închisori şi lagăre. Tânăra femeie a fost învinuită doar pentru nevinovatele cuvinte: „Vrem să plecăm în România, căci acolo este Patria noastră. România ne-a crescut, ne-a învăţat, ei trebuie să-i slujim”. Din cauza aceasta ea a ajuns să fie „duşman al poporului”, apoi trimisă în Siberia, fără să ştie că în celula de alături se afla soţul ei. Blondina se ruga fierbinte lui Iisus. Anume rugăciunile au ajutat-o în momentele cele mai grele. În închisoare mureau sute de oameni, ea, însă, a supravieţuit. Când au arestat-o avea 36 de ani şi cântărea 96 de kilograme. După eliberarea din exil arăta ca o bătrână de 70 de ani şi scăzuse până Ia 45 de kilograme. A muncit în câmp, la fermă, în locurile cele mai grele. În lagăr fost aduse şi 200 de călugăriţe, condamnate pentru credinţă. Printre ele se afla şi o contesă, învinuită că umbla la biserică. Aceste fiinţe evlavioase au sprijinit-o şi au îmbărbătat-o moral, atunci când a aflat că soţul i-a murit de foame.
Dintr-o scrisoare primită de la mătuşă-sa a aflat că părinţii nu s-au refugiat, deoarece tatăl ei, ca un păstor credincios, a vrut să rămână alături de enoriaşi. După ce Blondina a fost eliberată, dar cu domiciliu forţat, mamă-sa s-a hotărât să vină la ea, căci între timp preotul plecase la Domnul. Ceilalţi copii erau în România şi mama lor nu putea trece cu traiul la ei. La 21 februarie 1955, Blondina a rămas şi fără de mamă, fiind nevoită s-o înmormânteze fără de preot. După moartea mamei Dumnezeu i-a trimis o mângâiere: a primit din România o scrisoare şi o fotografie de la fiul ei, care s-a refugiat împreună cu rudele. El obţinuse specialitatea de inginer, lucra la un minister în Bucureşti.
Blondina avea deja 50 de ani când a fost pusă în libertate cu următorul document: „Prin prezenta adeverinţă se pune în libertate cetăţeancă Gobjila Blondina, care are voie să plece unde doreşte”. Ea s-a întors în Basarabia şi mai întâi a intrat într-o biserică. Plângând în hohote, a mulţumit lui Dumnezeu pentru că a ajuns să păşească pe pământul strămoşesc. N-a putut să rămână la Chişinău, căci încă era numită „duşman al poporului”. A venit la nişte rude din regiunea Cernăuţi, într-un sat de pe malul Prutului, numit Chişla.
În 1957 a primit paşaport ca să poată pleca la fiu în România. Dar nici acolo Golgota ei nu s-a terminat. Nora, care era un ateist înveterat, nu-i dădea voie să meargă la biserică. Într-o bună zi fiul i-a spus: „Alege ori pe Dumnezeu, ori pe noi. Îţi dăm un termen de trei zile”. Mama Blondina i-a răspuns: „Voi mie să nu-mi daţi trei zile ca să-1 aleg pe Dumnezeu. Eu pe Dumnezeu îl am întotdeauna. Astfel, ea a rămas pe drumuri, fără adăpost sau măcar un ungher pentru somn. A început să facă curat la mitropolie şi într-o zi o basarabeancă a primit-o să trăiască în familia ei.
Mama Blondina s-a îmbolnăvit, apoi a fost operată. Însă fiul n-a vizitat-o niciodată. Caietele cu însemnările din anii exilului le-a încredinţat unei prietene (soţie de preot), rugând-o să le păstreze şi să le dea tiparului când va fi posibil. Mama Blondina (aşa o numeau cunoscuţii) se ruga neîncetat: „Doamne, ocroteşte-mi copilul”. Chipul fiului a urmărit-o dureros în anii grei de înstrăinare, dar şi mai amar după întoarcerea în ţară. Unica ei mângâiere era munca la mitropolie. Iubea mult florile, îi plăcea să împodobească biserica cu flori. Cu trei ani înainte de moarte l-a visat pe tatăl ei, care i-a spus: „Dina, fii pregătită. Ţi se apropie sfârşitul”. Şi ea şi-a pregătit locul, crucea de piatră. Singură fiind săracă material, toată viaţa i-a ajutat pe nevoiaşi, dăruindu-şi viaţa semenilor. Nu trecea nici o zi ca să nu facă o faptă bună.
În ultimul ei drum (a murit la 24 martie 1971) au venit s-o conducă mulţi oameni – enoriaşi de la diferite biserici. Părintele arhimandrit Veniamin, călugăr şi duhovnic la Sfânta Mitropolie din Iaşi, a compus o poezie din 24 de strofe despre viaţa mamei Blondina şi a citit-o la mormântul ei, unde au ţinut slujba 14 preoţi, călugări şi călugăriţe. Această femeie evlavioasă şi chinuită a fost înmormântată în cimitirul „Eternitatea” din Iaşi. Înainte de moarte a rugat-o pe o prietenă să-i transmită fiului testamentul ei: „Să nu uite de Dumnezeu şi să-şi crească fiica în credinţă”. Fiul, care n-a vizitat-o cât a fost bolnavă, a venit la înmormântare şi plângea în hohote, văzând câtă lume s-a adunat s-o conducă pe mama sa pe ultimul drum. El a exclamat cu mare regret: „Atâta lume a preţuit-o, numai eu n-am ştiut s-o preţuiesc!”. Astfel, mama Blondina şi-a dus întreaga viaţă printre străini, între străini a murit şi străinii au înmormântat-o. Până la urmă şi-a găsit odihna în împărăţia lui Dumnezeu. A suferit, a iertat, a purtat în inimă iubirea faţă de aproapele. La câţiva ani după moartea mamei s-a dus la cele veşnice şi fiul ei.
Eleonora BIZOVI
Satul Boian, Raionul Noua Suliţa
Zorile Bucovinei, nr. 72, 24 noiembrie 2010
Fragmente din cartea Suferințele Mamei Blondina, o martiră a Siberiei, editată de Mănăstirea Sihăstria
Îndemnată de mai mulți colegi și oameni credincioşi, am scris acestea să fie spre Slava lui Dumnezeu şi spre întărirea În credinţa ortodoxă a celor ce le vor citi, iar caietul l-am dat spre păstrare bunei mele prietene Lenuța Ramba, soție de preot din Ardeal, ca atunci când va fi libertate să-l poată publica, spre folosul sufletesc și spre mântuire.
27 iunie 1940
O zi frumoasă, senină, liniştită, plină de veselie se apropia de sfârşit. Ora 5 seara. Eu, cu băiatul meu de 13 ani, mă aflam la rudele mele, fratele soţului meu, preot într-un sat la 25 km depărtare de oraşul în care trăiam noi, unde ne petreceam vacanţa. Am deschis radioul ca să ascultăm ştirile, ca de obicei, dar ne-am îngrozit. S-a auzit vocea tremurătoare a regelui Carol:
„Dragi basarabeni, o mare nenorocire a lovit ţara noastră. Ruşii cer predarea Basarabiei. Noi nu avem putere să luptăm cu ei. Am trimis o delegaţie în Germania. Să vedem ce vom putea face. Mâine la ora 5 dimineaţa vă dau rezultatul definitiv”.
Într-o zi, directorul şcolii, un ucrainean foarte cumsecade, m-a rugat ca eu să rămân după lecţii şi să lipesc o hartă. Când m-am dus în cancelarie, am găsit harta României peste care trebuia să lipesc harta Uniunii Sovietice. Eram singură în cancelarie, am început să sărut harta României şi să plâng şi aşa a trecut o jumătate de oră. Nu mă înduram să pun harta Rusiei peste harta României. A intrat directorul şi văzându-mă plânsă, m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?”. Şi atunci eu i-am răspuns, arătându-i harta României: „Asta este scumpă noastră patrie, de ce nu ne lăsaţi să ne ducem acolo, doar avem dreptul?”. El nu mi-a spus nimic şi a plecat.
La 1 iunie m-am dus la securitatea locală, chiar la şeful securităţii şi i-am spus să-mi zică ce este cu soţul meu şi unde pot să-l găsesc să-i dau schimburi. Mi-a spus că-i la închisoarea Tighinei, că cercetările încă nu s-au terminat. Printre altele i-am spus: „Acum, după ce mi-am făcut datoria faţă de statul dumneavoastră, puteţi să mă luaţi şi pe mine, că aşa e bine, soţia să sufere alături de soţul nevinovat”. El s-a uitat la mine mirat şi mi-a spus să petrec liniştită vacanţa, căci n-au nevoie de mine.
A doua zi, seara, la ora 5, când de obicei scoteau deţinuţii la necesităţi, noi stăteam lângă uşă şi la un moment dat am auzit în scumpa noastră limbă: „Oare unde or fi soţiile noastre?”. Şi noi am răspuns: „Aici, în camera asta, suntem alături de voi”.
Noaptea, pe la ora unu, s-a auzit un zgomot într-un colţ al camerei, tocmai acolo unde dormeam noi. M-am apropiat de perete şi am auzit vocea soţului meu. Nu ştiu cu ce au reuşit bărbaţii să facă o gaură în perete şi am început convorbirile între noi. Noi eram 4 soţii, iar ei erau 4 soţi. Vorbeam în şoaptă, dar nu ne vedeam.
Soţul meu m-a întrebat: „Spune-mi, când te-au arestat şi pentru ce!”. I-am povestit, terminând cu întrebarea: „De ce te miri că m-au luat?”. Atunci el mi-a povestit de chinurile pe care le-a îndurat cele 10 zile în care a fost ţinut la raion şi după aceea încă şapte zile la Tighina. Era învinuit de spionaj şi legătură directă cu Hitler; trebuia să recunoască acest lucru. Nici una nici alta nu era adevărată. Nu voia să semneze această acuzaţie.
Cercetările se făceau în modul cel mai brutal, îl tăvăleau pe jos, lovindu-l cu cizmele în stomac şi piept. L-au bătut aşa de tare, că i-au dezlipit rinichii. Avea stomacul şi plămânii distruşi. Abia vorbea şi mi-a spus: „Nu ştiu nici eu cum am rezistat 16 zile, dar în a 17-a zi instructorul mi-a arătat dosarul cu numele meu şi mi-a spus: «Noi ne-am obosit cu încăpăţânarea ta. Dacă nu semnezi acum actul de învinuire, până diseară şi soţia ta va fi aici». M-am îngrozit şi am întrebat: «Dacă semnez, nu vă atingeţi de soţia mea?» Au spus foarte hotărât: «Sigur că nu», iar eu am semnat luând asupra mea învinuirea de spionaj, pentru care se dă pedeapsa cu moartea. De atunci nu m-au mai deranjat, dar ce folos, sunt invalid, simt că nu voi mai trăi mult. Eram sigur că te-am salvat, iată de ce mă mir că tu eşti aici. Înseamnă că nu au nici un cuvânt de cinste. Te rog foarte mult, dacă nu te-au cercetat, nu te opune, semnează de prima dată ce-ţi vor da ei, căci altfel te chinuiesc până ce semnezi”.
Fiindcă în camera bărbaţilor erau patru soţi şi la noi patru soţii, vorbeam pe rând. Trebuia să ne ferim şi de santinele, dar şi de spioanele care erau între noi, desigur rusoaice. Aşa a fost o lună de zile, iar într-o noapte pe la ora patru, a bătut soţul meu în perete şi mi-a spus: „Pe noi ne scot de aici, nu ştim unde ne vor duce, să ştii că nu ne vom mai vedea niciodată. Te rog foarte mult, dacă Dumnezeu îţi ajută să te eliberezi, transmite-i copilului nostru dragostea mea, să-i spui că eu, murind nevinovat în chinuri grele, îl rog să fie om de omenie şi cinstit întotdeauna”.
Cu aceasta s-a terminat căsnicia noastră foarte fericită care dura de 15 ani.
După aceasta, viaţa noastră cu verişoara a devenit şi mai grea. În fiecare zi luau din camera noastră câte două, trei femei la cercetări. Se întorceau pline de vânătăi, abia se mişcau. După ce le lăsau câteva zile să-şi mai revină, le luau iarăşi şi nu le lăsau până ce nu semnau ce voiau ei.
A sosit şi ziua mea de cercetare. Ţineam minte cuvintele Mântuitorului: „Şi vă vor duce înaintea dregătorilor să vă judece, nu vă temeţi ce veţi grăi, căci Duhul Sfânt va vorbi pentru voi…”. Mi-am făcut cruce, spunând: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau viaţa mea”.
Am mers aşa două săptămâni. Trenul s-a oprit noaptea într-o gară. Dimineaţa la ora 5 ne-au scos din vagoane şi am dat de o privelişte îngrozitoare! Sute de securişti şi o mulţime de câini lupi. Am văzut că scria gara Kazan. Eram în centrul Rusiei, pe apa Volgăi. Ne-au urcat în camioane şi ne-au dus spre oraş. Eram murdare şi obosite, de două săptămâni nespălate, căci nici apă de băut nu ne dădeau de ajuns. Când am coborât, am observat că închisoarea seamănă cu o biserică. Mai târziu am aflat că era catedrala „Maicii Domnului” din Kazan, care era cea mai frumoasă şi bogată catedrală din Rusia şi acuma a ajuns să adăpostească pe nenorociţii arestaţi fără vină.
În camera noastră aproape că nu era nici lumină, căci era sus un gemuleţ mic, care dădea o lumină obscură, că abia ne vedeam unele pe altele, iar la aer fiecare condamnat avea voie doar 10 minute pe zi. Într-o noapte, am visat că la gemuleţul acela mic a apărut Mântuitorul cu coroana cu spini pe cap, răstignit pe Sfânta Cruce. Şi din cap, în jurul coroanei, şiroia sângele, iar Iisus mişca capul la dreapta şi la stânga, a durere şi atunci curgea sângele mai mult. Eu am vrut să merg să-I şterg rănile, să-I opresc sângele, iar Iisus mi-a zis: „Vezi cât sufăr şi Eu pe nedrept, nevinovat!?”.
M-am trezit! Da, m-am trezit din somn, dar eram alta! Iisus îmi dăduse liniştea, puterea, pacea şi o mângâiere de nedescris. Acest vis m-a urmărit toţi anii de închisoare şi de Siberie şi toată viaţa. Asta o spun şi acum după ce am ieşit din închisoare, că El, Iisus, m-a sprijinit şi m-a întărit în toate chinurile şi necazurile ce am trecut prin închisoare şi prin lagăr şi după ce am ieşit de acolo.
În ziua de 20 februarie 1942 ne-au scos din închisoarea în care am stat, în rochiile în care am fost şi ne-au dus la altă închisoare, la 40 km de la Kazan, la minus 40 grade. La întrebarea noastră, cum să mergem aşa pe frigul mare, am primit răspunsul: „Nu e nimic, cine nu va rezista, va merge în urmă o căruţă care-i va duce la
cimitir. Nu avem interes să trăiţi! Sunteţi duşmanii poporului!”.
Și ne-am pornit iarăși fără să știm unde și pentru ce. Ne-au pus la un loc cu femeile criminale, care, fiind mai tari, luau pâinea de la cele slabe și o mâncau; la fel făceau și cu apa. Eu am ajuns într-o stare că nu mai puteam mânca nimic. Din cauza foamei am avut pelagră. Tot corpul îmi era acoperit cu răni mici. M-am băgat sub un raft și stăteam acolo așteptând moartea, care devenise un ideal. Credeam că din cauza murdăriei din vagon o să capăt cangrenă și voi scăpa de toate nenorocirile care mă așteptau. Dar toate sunt în mâna lui Dumnezeu. Din moarte face viață și invers.
În prima zi când m-am dus să iau alimentele de la depozitul lagărului, m-am izbit de o mare nenorocire. Când am scos registrul alimentelor şi am vrut să scriu, am constatat cu groază că nu ştiam să scriu; uitasem să scriu şi să socotesc. M-am abţinut faţă de responsabilul depozitului şi am rugat pe un bucătar care venise cu mine, să scrie el, că eu prima dată nu ştiu cum.
După ce am lăsat toate alimentele la bucătărie, am alergat disperată la doctoriţa şefă şi intrând în cabinetul ei în hohote de plâns, i-am spus că am înnebunit. Ea, speriată, m-a întrebat ce s-a întâmplat şi eu i-am spus că nu mai ştiu nici să scriu, nici să socotesc. Ea m-a sărutat şi mi-a spus: „Linişteşte-te! Nu e nebunie, ci pelagră se numeşte asta. Din cauza foamei ţi s-au uscat creierii şi nu mai ştii să scrii. Noi toţi am trecut prin ea. Aşa am fost şi eu şi acum vezi că scriu. Trebuie să mănânci bine – acum ai de unde – şi ai să-ţi revii. Am să spun unui bucătar să facă el contabilitatea şi aprovizionarea o vei face mata”.
[Cele 200 de maici din lagărul Orlovo Rozovo]
Au fost aduse din închisoare în lagăr 200 de călugărițe de la Mănăstirea Sfântului Ioan de Kronștadt. Erau condamnate la 15 ani pentru propagandă religioasă. Eu când le-am văzut m-am bucurat foarte mult, desigur, nu de nenorocirea lor, ci simţeam că în ele voi avea mult sprijin moral, duhovnicesc.
Într-o seară vine la mine un securist foarte speriat şi-mi spune: „În noaptea asta poate să vină la tine un bandit mare, pe care l-au adus ieri de la închisoare. Ce va cere de la tine dă-i, căci dacă te opui, te omoară. Noi nu venim pe aici toată noaptea de frica lui”. M-am speriat, dar m-am şi mirat de slăbiciunea securiştilor. Lucram şi, din când în când, mergeam la cabina bucătarilor, cădeam în genunchi şi ceream ajutorul Maicii Domnului. A trecut noaptea şi n-a venit nimeni.
Mi-au rămas numai doi ani până la eliberarea mea. Mă gândeam: oare ce lucru va mai găsi şeful pentru mine? În baracă m-a lăsat încă două săptămâni şi apoi m-a chemat. M-a primit prietenos, dar apoi m-a certat de ce am fost aşa de proastă şi nu i-am raportat de „porcăriile” – expresia lui – care s-au făcut la „zăvod”. I-am cerut scuze şi i-am spus că n-am acest obicei să pârăsc pe cineva. Apoi îmi spune: „Te-am lăsat să te odihneşti, să te întăreşti, ca să te pun acum la o răspundere mare. Mâine ai să primeşti depozitul de alimente”.
Am început să plâng şi să-l rog să nu mă bage acolo, căci ştiam că până acuma au fost doi ruşi la rând şi amândoi au ajuns la o nouă condamnare de încă 5 ani pentru că au furat. Şi atunci i-am spus: „Mi-au rămas doi ani, de ce vreţi să mă băgaţi şi pe mine la altă închisoare?”. El mi-a răspuns: „Cei doi au căpătat închisoare că furau, iar pe tine te pun cu toată încrederea, că eşti româncă şi creştină şi n-ai să furi şi cu asta am terminat”.
[După eliberare este trimisă cu domiciliu forțat în Siberia]
Ce ai fost în libertate?
Învățătoare.
Foarte bine, ești potrivită să-mi paști vițeii.
El a început să mă întrebe de unde am venit, pentru ce am stat la închisoare şi apoi moşneagul a prins gust de vorbă. A început şi el să-mi spună: „Tu ce crezi, că noi ăştia, siberienii de bază, suntem din neamul bandiţilor sau criminalilor, după cum aud că se vorbeşte de noi? Nu, noi suntem ruşi veritabili, veniţi pe timpul ţarului Alexandru al II-lea. În Rusia era pământ foarte puţin faţă de populaţie şi era o sărăcie mare, iar ţarul a dat un decret prin care a îndemnat pe ruşi să plece în Siberia, să desţelenească pământul în taiga şi să-l lucreze, fără să plătească nici un impozit. Strămoşii noştri s-au adunat în familii mari: bunic, tată, fii, nepoţi şi s-au stabilit aici. Erau familii cu 70 de suflete.
În familie era o disciplină de fier. Şeful familiei era bunicul şi bunica. Nimeni n-avea voie să iasă din cuvântul lor. De exemplu în familia mea au fost 18 feciori şi 18 nurori. Bunicul trimitea de Duminică seara 5 feciori la câmp, la cosit grâu, 10 la cosit fân şi 3 rămâneau la gospodărie acasă. Cealaltă săptămână le schimba atribuţiile. Cei care erau la câmp rămâneau acasă, iar ceilalţi se duceau la câmp. Şi aşa toţi pe rând făceau datoriile lor.
Bunica era şefa nurorilor. Le trimitea 10 pe câmp, 3 la spălat rufe, 5 la făcut mâncare. Apoi săptămâna următoare se schimbau şi ele. Era o viaţă patriarhală în deplină ascultare. Sâmbăta, după masă, toţi se strângeau acasă, făceau baie, iar Duminică şi în sărbători mari înhămam cai că zmeii şi ne duceam la biserică, care era la 40 de km.
Vezi satul nostru mic? Mai mult de jumătate de sat aveau câte 300 de vaci, iar cel mai sărac avea 100. Cai aveam aşa de mulţi că nu le ştiam numărul. Lăsam pentru lucru câteva perechi, iar restul tot satul aduna o herghelie mare şi îi trimiteam în taiga şi ei mergeau tot mai departe păscând şi înmulţindu-se. Când dădea îngheţul se întorceau toţi la satele lor cu mânjii lor.
Sărbătorile ne duceam cu 60-70 sănii la biserică. Era o plăcere mare această plimbare frumoasă. Nimeni nu ne controla, nu ne întreba, cât şi ce avem. Ne simţeam stăpâni şi liberi”.
Şi apoi oftând adânc îmi spune: „Da, drăguţa mea, aşa a fost până la colectivizarea din anul 1929, când ni s-a luat tot. S-au năpustit asupra caselor noastre, au scos toate vitele din ogradă, nici o vacă nu ne-au lăsat pentru copii. Au luat grâul din magaziile noastre şi cu mătura au măturat, luându-ne ultimul fir de grâu. Iată, de atunci ducem noi această viaţă. A venit războiul şi ne-a ucis toţi tinerii noştri. Au pus impozite pe care noi nu le putem plăti, de asta ne-aţi găsit aşa calici”.
[Moartea mamei, venită la ea în Siberia]
Pe 21 februarie 1955, îmi spune seară: „Te rog fă-mi baie astăzi, că mâine o să-ţi fie mai greu!”. Am înţeles că simte că mâine va muri. I-am făcut baie şi am pus-o în aşternut curat. Toată noaptea s-a întors pe o parte şi pe alta ţinându-se de inimă.
La ora 5 dimineaţa s-a liniştit, mi-a spus să-i dau icoana Maicii Domnului. După ce i-am dat-o, m-am aşezat în genunchi. Plângeam şi strigăm: „Cui mă laşi?”. Şi ea m-a binecuvântat cu această icoană, spunând: „Te las cu MAICA DOMNULUI! Să nu-ţi fie frică, nu eşti singură! Când te vei întoarce în România, transmite binecuvântările mele iubiţilor mei copii”. A cerut apă, i-am dat o linguriţă. A oftat greu, i-au curs lacrimi mari din ochi. Apoi a strâns ochii şi gura tare şi s-a stins. Eram complet pierdută!
[Întâlnirea cu fiul, în Iași]
Mă urc înapoi în vagon prin capătul celălalt şi, cum era locul meu pe la mijlocul vagonului, când să mă apropii de locul meu, pe culoar un om în vârstă îmi spune: „Sărut mâna, doamnă cutare” şi-mi spune pe nume. Eu îi răspund:
„Da, eu sunt, dar nu vă cunosc”. „Da, foarte posibil, dar eu sunt avocatul cutare, unul din prietenii vechi ai familiei dumneavoastră”.
Mi-am adus aminte. Eram foarte impresionată de atenţia lui. Şi în acest moment văd în spatele avocatului tânărul care mă întrebase unde mă duc şi care, aruncându-se pe gâtul meu, strigă cu multă emoţie, dragoste şi bucurie: „Mamă, mamă!”. A fost un moment care nu se uită! Tot vagonul a plâns cu noi!
[Alungarea din familia fiului]
Stând împreună cu fiul meu şi cu nora un an de zile, am avut foarte multe necazuri din partea lor. Nora mea, fiind atee şi neputând suferi că eu păstrez obiceiurile Sfintei Biserici, ducându-mă în timpul liber la biserică, s-a sfătuit cu fiul meu şi într-o zi mi-au spus amândoi: „Îţi dăm termen 3 zile. Alege: ori pe Dumnezeul tău, ori pe noi!”.
La această păgânească propunere le-am răspuns imediat: „Voi mie să nu-mi daţi 3 zile ca să-L aleg pe Dumnezeu. Eu pe Dumnezeu Îl am întotdeauna. Eu de orice mă lepăd, dar de Dumnezeu nu mă lepăd! Nu trebuie să mă gândesc trei zile, vă spun acum: dacă nu se poate să fiu şi cu Dumnezeu şi cu voi, atunci Îl aleg pe Dumnezeu.”
Feciorul meu, fiind de mic copil foarte credincios, iar acum fiind influenţat de soţia sa, mi-a spus: „Atunci trebuie să ne despărţim, căci noi din cauza ta ne vom pierde pâinea!”. Erau amândoi ingineri. A trecut o lună după acea zi, mai grea decât celelalte, căci ei se răzbunau pe mine şi cum au primit leafa, mi-au dat cinci sute de lei, spunând: „Du-te unde vrei!”.
Neavând pensie, căci eram încă cetăţeancă sovietică şi n-aveam nici 55 de ani, vârstă la care aveam dreptul la pensie, m-am dus la Sfânta Mitropolie şi cu lacrimi amare m-am rugat la Maica Domnului şi la Sfânta Parascheva să nu mă lase şi să mă ajute în această groaznică situaţie: durerea morală şi sărăcia materială.
[Trecerea la Domnul, povestită de Elena Ramba, soţie de preot din Ardeal]
A mai dus-o pe picioare până în anul 1971 când m-a chemat să merg la Iaşi să stau cu dânsa că ea simte că patul pe care stă e patul morţii şi nu se va mai face bine, dar să fac cumva să merg cu soţul meu, care era preot în comună Bogată de Sus lângă Dej. Am lăsat cei doi copii la o vecină şi ne-am dus. Am găsit-o bolnavă cu dureri mari de abdomen. Doctorii au spus că a reapărut cancerul, dar ea nu ştia. I se administra din două în două ore morfină, dar dânsei i-au spus că i se dau vitamine pentru întărire, altfel nu le-ar fi primit dacă ştia adevărul.
Ea se tot ruga la Bunul Dumnezeu să moară de cancer, iar când am întrebat-o de ce, ea mi-a răspuns că moartea de cancer e moarte martirică pentru cine poate să îndure durerile.
Stăteam lângă dânsa zi şi noapte şi odată m-a întrebat: „Nu ştii, Lenuţa, nu cumva am cancer?”. „Nu, tanti”, i-am răspuns, „nu aveţi cancer”.
Dânsa a continuat: „Nu ştiu de ce de data aceasta nu m-a ascultat Dumnezeu, că I-am cerut să mor de cancer!”.
Mi-au dat lacrimile şi am ieşit afară din cameră. Iertaţi-mă toţi care veţi citi aceste rânduri şi nu mă condamnaţi, o rog şi pe dânsa să mă ierte, dar n-am putut să-i spun adevărul.
Avea dorinţa să moară între Paşti şi Înălţarea Domnului, să i se cânte „Hristos a înviat!”.
A murit în 24 mai 1971, iar în 26 mai era Înălţarea Domnului.
Odată, când am intrat pe poarta Mitropoliei, mă aştepta tanti Blondină şi mi-a zis: „Te-am aşteptat aici, că am un necaz foarte mare şi nu am cui spune, pe Lenuţa nu vreau s-o necăjesc cu necazurile mele şi apoi mi-e tare ruşine”.
Ne-am retras în spatele bisericii şi a început să-mi spună: „Ştii că am o nepoată aici, studentă. Mi-au spus mai multe cunoştinţe de-ale mele că au văzut-o mergând pe stradă sărutându-se cu băieţi. M-am înfuriat şi m-am dus la ea la cămin şi i-am spus între patru ochi: «De ce faci astfel de urgii? E mare păcat şi neruşinare, că mergând pe stradă să te săruţi cu băieţi. Pe mine mă cunoaşte multă lume, am colegi profesori universitari, care-mi spun şi mi-e ruşine».
La vreo câteva zile a venit mama feţei la Iaşi (sora mea), m-a căutat şi mi-a spus să-i las fata în pace, să nu-i mai supăr odorul, că «destulă supărare ai adus familiei noastre, că din cauza ta s-a dus mama în Siberia, iar acolo ai omorât-o şi ai îngropat-o fără preot, numai necazuri ne-ai adus şi nici acum nu ne laşi în pace?»”.
La terminarea frazei, Blondina a izbucnit într-un plâns cu hohote de se scutura cămaşa pe dânsa. Am rămas mută câteva minute, am început să plâng şi eu şi să-i spun: „Nu mai plângeţi! Diavolul v-a dat încă o lovitură, doar, doar vă va dărâma. Fiţi tare, că prin această suferinţă Domnul vrea să vă mai pună o floare în cununa muceniciei. Fiţi tare!”.
Dânsa a zis: „În fiecare zi şi noapte am în suflet rana aceasta, nu numai acum, ci de atunci, că mama a murit acolo şi am îngropat-o ca pe o păgână. De ce acum mă loveşte chiar în rana încă nevindecată?”.
I-am spus: „Vedeţi ce neputincios e diavolul, vă loveşte şi scormoneşte durerile vechi, dar nu vă temeţi. Aveţi aici pe Maica Domnului făcătoare de minuni şi pe bună noastră ocrotitoare, Cuvioasa Parascheva, ele n-o să vă lase”.
Prin anii 1960-1965, mitropolitul a dat aprobare să se tipărească noi cărţi de rugăciune cu acatistul Cuvioasei Parascheva. În vremea aceea era mare criză de astfel de cărţi, şi mai ales de acatistul cuvioasei. Cărţile noi erau cu foarte mari prescurtări, cam jumătate din rugăciuni; acatistul cuvioasei avea condacul şi icosul 1, apoi condacul şi icosul 13 şi din rugăciunea de la urmă era numai un sfert.
Când a văzut tanti Blondina una ca asta, a luat cartea de rugăciuni, s-a dus la mitropolit şi a cerut audienţă. Când a auzit mitropolitul că tanti Blondinz aşteaptă să intre la dânsul, a chemat-o înaintea celorlalţi. După ce a sărutat mâna mitropolitului, acesta a întrebat-o: „Ce doreşti, soră Blondina?”. Era curios mitropolitul ce dorea, că în atâţia ani nu i-a cerut niciodată nimic.
Dânsa a zis: „Preasfinţite, aveţi ştire de cărţile de rugăciune care au apărut cu multe prescurtări, şi mai ales de acatistul Cuvioasei?”.
„Da, soră Blondină, eu le-am aprobat”
„De ce?”
„Păi, în vremurile noastre nu mai are lumea timp să citească tot acatistul, trebuie să ne adaptăm vremurilor…” (era în timpul comuniştilor).
Preasfinţite, lăsaţi la latitudinea fiecăruia să citească cum poate şi cât poate, nu impuneţi dumneavoastră! Pentru aceasta veţi da socoteală înaintea Bunului Dumnezeu!”. Şi a plecat.
Din ziua aceea au fost retrase toate acele cărţi, acatistul Cuvioasei a fost scris întreg, doar rugăciunea de la sfârşitul acatistului a rămas tot la un sfert.
Aşa era dânsa, severă şi dreaptă când era vorba de dogmele Sfintei Biserici şi credinţa în Dumnezeu, în Maica Domnului şi în toţi sfinţii.
Înainte de moarte, tanti Blondina mi-a spus să-i transmit fiului ei, Vladislav, ultimele cuvinte ce i le lasă: „Să nu-L uite pe Dumnezeu niciodată” şi să-şi crească fiica – pe Irina – în frică şi credinţă de Dumnezeu”.
La înmormântare a fost numai fiul ei singur, fără soţie şi copil, i-am transmis cuvintele mamei sale, iar el, în hohote de plâns, a ridicat ochii către cer şi mi-a zis: „Am să am grijă şi am să-i ascult cuvintele!”.
La predică au vorbit mai mulţi preoţi, fiecare mărturisind despre „sora” Blondina ceea ce ea ascunsese până acum: credinţa, dragostea şi faptele bune. Din biserică, un mare convoi de oameni uniţi în durere mergea în urma sicriului. Înainte erau coroanele, în număr foarte mare, semn de preţuire din partea atâtor oameni.
Băiatul ei a venit la mine şi cu ochii în lacrimi a pus capul pe umărul meu şi mi-a spus: „Atâta lume a preţuit-o şi a iubit-o şi eu n-am ştiut să o preţuiesc!…”.
Pe stradă, trecătorii, văzând atât de multă lume la o înmormântare, întrebau cine este. Apoi, pentru că mulţi o cunoşteau, se alăturau şi ei mulţimii care o însoţea. Convoiul a ajuns la cimitirul „Eternitatea” din Iaşi. Preoţii au rostit ultimele rugăciuni ale slujbei, corul a cântat duios „veşnica pomenire” şi astfel, sub privirea îndurerată a unei mari mulţimi, trupul i-a fost coborât în mormânt şi tainic sufletul s-a „înălţat” la Hristos, Cel în numele căruia a suferit, a iertat şi s-a umplut de iubire pentru semeni.
[O minune povestită de mama Blondina]
Elena G. din Iaşi, la vârsta de 22 ani, fiind în Roman, a visat într-o noapte pe Sfânta Parascheva în biserică, cu mai multă lume, unde parcă toţi aşteptau că sfânta să se scoale şi să vorbească cu cineva. Într-adevăr, sfânta s-a ridicat din raclă şi i s-a adresat astfel: „Fetiţo, tu eşti însărcinată, dar să nu te duci să avortezi, că apoi o să ai mari greutăţi în continuare şi o să mori. Dacă o să mă asculţi, o să naşti o fată frumoasă, deşteaptă şi milostivă şi o să-ţi meargă bine în continuare şi nu o să ai necazuri prea mari în viaţă”.
Soţul o îndemna la avort, dar nişte rude o sfătuiau să nu facă aceasta. Acest vis l-a avut în noaptea dinainte de a se duce la doctor. A doua zi a plecat totuşi la doctor, dar cu oarecare frică şi nehotărâre. Ajungând la doctor, a luat-o frică pe sală când trebuia să intre şi s-a întors acasă. Apoi a născut o fetiţă de 4,5 kg, foarte frumoasă, care acum are 34 de ani şi este foarte inteligentă (ştie cinci limbi străine), deşteaptă şi cu adevărat milostivă şi credincioasă. Încă de când era mică împărţea tot la săraci, iar acum este doctoriţă şi orice rugăciune pe care o face ea la Sfânta Parascheva, în orice necaz ar fi, imediat este ascultată.
Aşa a scăpat Sfânta Parascheva pe această mamă de la moarte – ea însăşi fiind credincioasă de mică copilă – şi pe această fiică care este de folos celor din jur cu inteligenţa să, cu milă de săraci şi cu celelalte fapte bune.
