Prietenul meu e un om destul de dur, a avut de trecut prin multe-n viaţă…Când mai avea până la eliberarea din puşcărie doar două luni, soţia i-a scris că probabil vor avea un copil. E o femeie bună, opt ani l-a aşteptat, bucurându-se doar de rarele vizite permise. El şi-a dorit foarte mult acest copil. O fată ar fi vrut. Ar fi fost în culmea fericirii.
Când a sosit în sfârşit ziua eliberării, l-au întâlnit toţi prietenii. Şi soţia lui. El a luat-o deoparte şi a întrebat „Ei, cum voi?”. Ea doar a clătinat din cap: „Nu, a fost doar o întârziere”. Bărbatul a rămas profind dezămăgit, dar bucuria de la elibirare l-a făcut să uite foarte repede dorinţa neîndeplinită.
El abea de mai putea respira de la sentimentele ce l-au cuprins, de la prezenţa fetei, aici…alături, de la mâna caldă a ei. S-a aplecat înspre ea şi a întrebat încetişor : „Cum te numeşti?”. Ea a dat din cap şi a spus „Nicicum”. Aşa au urcat la etajul cinci. Ea s-a oprit la uşă.
El îi spune: „Haide, să intrăm!” . Iar ea a scuturat din cap şi i-a răspuns. „Nu pot mege la tine, nu aveţi suficient loc nici pentru voi. ” Şi încet a pornit în jos. El a vrut să alerge după ea. Dar de parcă l-au lăsat toate puterile.
El s-a aşezat pe scări, o priveşte, dar nu se poate mişca. A stat aşa mult timp, până când Lena a ieşit din apartament. El de parcă nu-şi observă soţia. „Alexandru, ce faci?”, îl întreabă îngrijorată ea. Şi el îi spune: „Lena, înainte ca să fiu eliberat, tu ai făcut un avort, da?.” După o pauză, ea îi răspunde : „Îmi pare rău, că nu ţi-am spus. Nu eram încrezută şi am cedat. Ce să facem şi cu copilul? Noi nu avem suficient loc nici pentru noi … „
