Fluturaşul Auriu
Trăia odată în Grădină Minunată, ce era mereu mângâiată de razele blândului soare, o gărgăriţă frumoasă şi zglobie. S-a întâmplat ca într-o dimineaţă, în timp ce îşi lua micul dejun pe o frunzuliţă de stejar, gărgăriţa să zărească lângă ea un fluturaş firav, cu aripi de un auriu strălucitor. Pentru o clipă, gărgăriţa închise ochii, orbită de sclipirea aripilor incandescente ale fluturaşului. Apoi, se uită mai atent la fluturaşul auriu şi văzu că unul dintre picioruşe îi era rupt.– Uau! Ce floricică frumoasă!, exclamă gărgăriţă încântată. Apoi, se ridică în picioare de pe frunzuliţa de stejar, îşi puse mâinile streaşină la ochi şi zise:
– Ai păţit ceva?, îl întrebă gărgăriţa îngrijorată. Uite, haide, stai să îmi termin pâinea cu gem şi ceaiul şi vin să te ajut.
– Nu este nevoie, mulţumesc, chiar nu am nimic, am fost puţin neatent când am aterizat.
– Cum ai fost neatent? Dar florile nu pot ateriza, că doar nu zboară, se burzuli gărgăriţa.
– Dar eu nu sunt o floare, încercă să se apere fluturaşul auriu. Sunt un fluturaş.
– Serios?, se miră gărgăriţa. Eu, sinceră să fiu, îţi spun că nu am văzut până acum floare aurie, dar nici fluturaş auriu nu cred că există. De aceea, eu îţi spun că eşti o floricică.
– Floricică eşti tu!, se răţoi fluturaşul la gărgăriţă. Eu sunt un fluturaş de soare, răspunse micuţa insectă, uitându-se stingher la gărgăriţă.
– Interesant, adăugă gărgăriţa gânditoare, nu ştiam că există aşa ceva. Asta înseamnă că tu ai venit de acolo sus, de la Domnul Soare, care luminează în fiecare zi această grădină însorită?
– Da, tocmai de acolo vin, zise fluturaşul scuturându-şi puţin câte puţin din pulberea aurie de pe aripi.
– Şi de ce ai venit, de acolo din cer, aici jos pe pământ, la noi?, îl întrebă iar gărgăriţa.
– Vai, gărgăriţo, dar tu eşti mereu aşa de curioasă?, spune fluturaşul auriu, privind-o iscoditor pe gărgăriţă.
– Ca să vezi, fiecare cu defectele lui, adăugă gărgăriţa molfăind, cu gura plină, şi ultima bucăţică de pâine cu gem.
Apoi, după ce îşi isprăvi micul dejun, gărgăriţa coborî tacticoasă de pe frunza de stejar şi se opri chiar lângă fluturaş.
– Şi cum ai avut tu atâta putere să cobori din înaltul cerului până aici, pe pământ?, îl mai interogă gărgăriţa. Cred că eşti tare obosit, mai adăugă ea. Uite, poţi să vii să stai cu mine pe frunzuliţa mea de stejar, dacă vrei, mai zise ea.
– Nu cred că am loc, mă simt mai bine aici pe firele de iarbă şi rouă.
– Tot nu mi-ai spus cu ce treburi ai venit aici, pe pământ, insistă gărgăriţa.
– Am ajuns aici, pe pământ, pentru că am alunecat de pe norişorul alb, şi fluturaşul auriu începu să plângă. Acum nu mai ştiu cum o să mă mai întorc acolo, în grădina Domnului Soare.
– Da, asta poate fi o problemă, zise gărgăriţa. O soluţie ar fi să vorbim cu rândunica, dar nici o pasăre nu ajunge până la Soare, pentru că nimeni nu poate să zboare atât de aproape de cer.
– Şi acum eu ce mă fac?, suspină fluturaşul.
– Uite ce îţi propun eu: poţi să rămâi aici cu mine şi cu celelalte insecte şi floricele în Grădina Minunată. Este tare frumos aici la noi, ne jucăm toată ziua, în unele zile organizăm serbări…
– Ar fi frumos, surâse fluturaşul, dar cum să îi spun eu Domnului Soare că nu am cum să mă mai întorc pe norişorul alb?
– Dar Domnul Soare te vede în fiecare zi, ştie el că eşti aici şi apoi şi voi, fluturaşii, aveţi un Îngeraş al vostru, care ştie tot ce faceţi.
Chipul fluturaşului auriu se lumină dintr-o dată.
– Cu siguranţă, dacă vorbesc cu Îngeraşul Fluturaşilor, va şti el ce să-i spună Domnului Soare.
– Şi poate te va ajuta să te întorci la cer, la Domnul Soare.
– Da, însă eu vreau să rămân aici, în Grădina Minunată. Îmi place de tine gărgăriţo, îmi eşti tare simpatică, şi îmi mai plac şi florile, şi copacii, şi frunzuliţele pline de rouă, libelulele, gândăceii, furnicile… Aveţi o viaţă tare frumoasă şi plină de lumină!
Iuliana NIŢĂ
